Garda de onoare a Cristinei

Nu eram prieten cu Cristina. Ne cunoșteam și cam atît. Am văzut-o cîteva zile la revista Contemporanul, în 1986, unde venise să facă corectură.

Pe atunci, tatăl ei, Cristian Țopescu, venea la petrecerile anuale ale pronosportiștilor de la revistă, care aveau un soi de campionat al jurnaliștilor. Dădea fiecare cîte zece lei, în banii de atunci, după fiecare etapă, încercînd să ghicească la 1, X, 2, deși cam toți nu se duceau la loteria statului să-și încerce norocul. În afară de cei din redacție mai era cîțiva din afară, printre care și Țopescu. Celebrul comentator de televiziune fusese trecut pe linie moartă. Cristina cred că terminase de curînd facultatea. Nu făcea pe fiica tatălui ei și nu-i plăcea la corectură. Așa că într-o zi s-a ridicat de pe scaun și ne-a spus că treaba asta nu era pentru ea. A corectat totuși paginile care îi fuseseră repartizate și, la sfîrșitul programului, ne-a anunțat că nu mai vine, ca să nu ne încurce.

În 1989 am aflat că fusese arestată fiindcă încercase să plece fără pașaport la mama ei, în Germania. Cristina era cu șase ani mai mică decît mine. Frumoasă și delicată, ai fi zis că nu prea știa ce vrea, dar la o adică spunea ce crede cu aceeași franchețe care tatălui ei îi adusese necazuri.

Am revăzut-o după 1989 la televizor. La fel de frumoasă și cu aceeași privire blînd-optimistă, dar care devenea scrutătoare cînd Cristinei i se părea că ceva nu era în regulă. Cînd o vedeam vorbind cu invitații, mă uitam la emisiuni mai mult de dragul ei decît ca să aud ce ziceau invitații cu care stătea de vorbă. Aflu acum că pleca de la posturile de televiziune unde era angajată fiindcă nu respecta linia politică a acelor posturi. Adică, pe scurt, Cristina Țopescu credea în noblețea acestei meserii și nu era dispusă s-o sacrifice ca soldat în fustă al vreunui post TV.

Cu cîțiva ani în urmă, Cristina Țopescu m-a invitat la emisiunea ei, ca să vorbim despre soarta nenorocită a cîinilor fără stăpîn din București, care ajunseseră marii infractori și criminali ai Capitalei. Aflasem că ea era activistă pe bune pentru salvarea cîinilor fără stăpîn, în timp ce eu eram doar autor de articole de opinie despre ceea ce auzeam că ar fi fost una dintre marile afaceri ticăloase din București, pe spinarea maidanezilor. Dar cum n-aveam date de încredere, i-am refuzat invitația și am sfătuit-o să vorbească cu cei care adunau căței de pe stradă, ca să n-avem noi doi aerul de păreriști, chiar dacă amîndouă cățelele mele fuseseră abandonate de niște oamenii lui Dumnezeu care se plictisiseră de ele.

Cristina avea aceeași voce caldă de fată inimoasă pe care i-o țineam minte de la Contemporanul, cînd fuma mult, cred că mai mult decît mine, ardea cel puțin două pachete de „Carpați”. Cristina s-a prins de ce i-am zis nu – miza era prea mare ca să tragă un cartuș în perna părerilor. Am aflat acum că ținea în casă mai mulți cîini și că se certa cu stăpînii de adăposturi, care o făceau să i se încleșteze fălcile de indignare.

Cîinii Cristinei au păzit-o și după ce a murit. Doi au căzut la datorie, ceilalți patru au supraviețuit, aproape morți de foame. Nu vreau să par mizantrop, dar, cînd a murit, Cristina Țopescu a avut cea mai devotată gardă de onoare din cîte se pot imagina.