Visul lui Flaubert, de a scrie o carte despre nimic, încît arta lui să nu depindă decît de ea însăși, a fost de atîtea ori întors pe toate fețele de literați pînă cînd a ajuns o banalitate. Cine n-a muncit pe brînci în căutarea frazei perfecte, care să-și fie suficientă sieși în frumusețea ei, n-are cum să priceapă însă ce voia Flaubert cu această orgolioasă dorință.
Dar dacă, în loc să ne închipuim că nimicul la care visa scriitorul însemna altceva, de obicei dispariția efortului de a scrie despre ceva anume, ci doar ceva anume, am accepta că nimicul era chiar subiectul cărții pe care voia s-o scrie Flaubert? Dintr-o dată lucrurile se schimbă radical și te trezești că autorul Doamnei Bovary nu se gîndea astfel să scoată în față forma, fără să-i mai pese de așa-numitul „conținut”, ci căuta un conținut potrivit pentru forma „nimicului”.
Don DeLillo, care e unul dintre marii artiști ai prozei contemporane și unul dintre cei mai importanți filosofi ai limbajului din ziua de azi, pare să se fi gîndit îndelung la visul lui Flaubert. Să scrii adică despre ceva care pentru ceilalți nu e. Ceva ce e descoperirea ta acolo unde toată lumea nu vede decît nimic sau, cel mult, aproape nimic. De unde și aerul mereu insolit al romanelor sale, în care subiectul are mai puțină importanță decît interpretarea lui personală, care e totdeauna de o originalitate de-a dreptul sfidătoare. De aici li se trage personajelor lui Don DeLillo trăsătura de oameni altfel decît ceilalți, uneori atît de altfel că par s-o ia razna în fantastic.
În Arta corpului* , de fapt nu numai acolo, dar acolo mai ales, marea întrebare e cum ne mai înțelegem cînd folosim cuvintele fără să le trecem prin regulile știute ale întrebuințării lor. (Traducătorul a făcut aici adevărate minuni, pentru a aduce pe textul pe românește!) Dar și cît înțelegem din ceea ne spun persoane foarte apropiate, cu care comunicăm respectînd regulile gramaticii. Totul pare limpede, doar că descoperim ulterior – adesea prea tîrziu! – că esențialul a trecut pe lîngă noi. Și ne punem întrebarea ce n-am înțeles din ceea ce ni s-a spus, asta fără a mai lua în calcul și limbajul trupului sau intonația cuvintelor care capătă o semnificație specială după ce are loc ireparabilul. Să zicem însă că în viața noastră apare, după sinuciderea persoanei pe care o iubim mai mult decît ne-am dat seama cît era în viață, cineva care-i repetă aidoma cuvintele pe care ni le-a spus, ca un fel de reportofon viu. Acel cineva însă, cînd vorbește pe cont propriu, o face aidoma copiilor mici, retardaților sau poeților geniali, care amestecă timpurile verbale în comunicări care ni se par sibilinice.
Micul roman al lui Don DeLillo mi se pare genial pe alocuri, extraordinar de interesant în întregime, iar stilistic impecabil. Dacă ar fi fost scris de altcineva, aș fi țopăit de fericire – iată un mare scriitor! Fiind însă vorba de Don DeLillo, adică despre un romancier uluitor de la care au învățat meserie mari scriitori ai lumii, care îi mulțumesc că le-a stîrnit gîndirea artistică, cred că Arta corpului e o carte cum mulți și-ar fi dorit să scrie. Dar în competiția sa cu el însuși, Don DeLillo e mai tare ca romancier în alte cărți ale sale. Asta poate fiindcă în Arta corpului el a vrut să includă și o artă poetică, în care întrebările despre sînt mai consistente decît răspunsurile sale, cîte sînt. Căci, ca și pentru Flaubert, pentru el e mai importantă nebunia căutării decît certitudinea descoperirilor sale.
Don DeLillo, Arta corpului, traducere și note de Radu Surdulescu, Editura Polirom, 2017.
