Din grupul fondatorilor, cel mai serios – fiindcă se abținea de la bancuri, nu pentru că n-ar fi avut umor! – era Gheorghe Crăciun. Cu fața alungită și bărbia ascuțită, ochi luminoși, privire întrebătoare, Crăciun a fost precursorul textualist al cursurilor de azi de creative writing. Le ținea elevilor lui de la un gimnaziu din Zărnești. Gheorghe avea stofă de profesor. Nu știu cîți dintre ei au devenit scriitori, dar mai tîrziu, la Universitatea Transilvania din Brașov, i-a sprijinit pe mulți studenți în drumul lor într-ale scrisului. Textualist ritos, Crăciun știa carte și avea talentul de a-i face și pe alții să ia drumul bibliotecii. Făcea planuri mari, de care avea grijă să se întrupeze și nu se temea de muncă.
Atunci, la cenaclu, venea cu trenul de la Brașov, cu servieta plină de manuscrise. Scria la primul lui volum, Acte originale, copii legalizate, și cînd se vedea cu Iova se lumina la față. Iova, la fel. Din caustic și hărțuitor, Iova devenea maestrul înțelept și cumsecade care își revede discipolul favorit. Crăciun nu-i contesta întîietatea și se mira sincer că volumul lui, Texte Iova, nu mai apărea odată, să deschidă calea neștiutorilor. Își luau unul altuia vorba din gură despre nașterea textului, ca doi mamoși trecuți prin multe, gata oricînd să asiste la o nouă generare textuală. Iova numai că nu lăcrima; în glasul lui apăreau inflexiuni catifelate, de predică pentru aleși. Crăciun accepta rolul discipolului, și ca să-i facă o bucurie lui Gigi, dar și pentru că-i recunoștea lui Iova virtuțile de mare preot al textualismului, pus pe harță din dorința de a face ordine în templu, ceea ce pentru Nedelciu era, uneori, motiv de ironii care-l întristau pe încercatul predicator al textualismului.
Mai îngăduitor decît exasperatul Iova, Crăciun credea că e loc pentru toată lumea în ograda literaturii și mai credea că cei vechi trebuie convinși cu vorbă bună că textualismul n-are nimic tenebros în el. Cînd a apărut Desant ’83 și i s-a făcut proces de intenție, în Săptămîna, în Luceafărul și în Scînteia, că autorii antologați acolo vor să destabilizeze literatura română, pașnicul Crăciun a început să-i dea dreptate lui Iova că oficialii rezumau totul la lupta pentru putere. Pentru asta erau în stare să mintă agresiv și să polemizeze cu gîrbaciul, ca să nu se schimbe nimic pe bătătura literaturii, peste care se simțeau proprietari. Democratul Crăciun nu-și făcea vise că le-ar fi putut îmblînzi pe clonele lui Caliban din acea vreme, care se întreceau cu cenzura să nu care cumva să încalce cineva ucazurile Conducătorului. Speranța lui era că le-ar fi putut domoli frica de nou dacă le-ar fi explicat în ce consta noutatea. Crohmălniceanu, trecut prin multe, îi spunea că la „ăștia” argumentația nu funcționa, fiindcă nu citeau, ci, puși pe rele, se luau unii după alții, în haită. Pe Crăciun îl lua o tristețe de misionar avertizat că i se va pune călușul în gură. Tot el însă își făcea curaj singur: „Nu mai sîntem în anii ’50, dom’ profesor!“. Crohmălniceanu, sceptic, îl încuraja totuși pedagogic să nu-și piardă încrederea. Dacă nu bați la ușă, sigur nu se va deschide.
