Cum de mai poate cădea cineva, în secolul 21, în doaga lui Don Quijote? Citind? Exclus! Personajul lui Rushdie, comis-voiajor american de origine indiană – din India, nu din America de Nord –, are viciul televizorului care, la fel ca romanele cavalerești pe bătrînul hidalgo al lui Cervantes, ajunge să-l zăpăcească de cap. Mai precis, Ismail Smile cade prizonier lumii fictive din televizoarele la care se uită în timpul nesfîrșitelor sale călătorii profesionale prin America.
Noul Quichotte e un aspirator ad-hoc al tuturor simbolurilor de televiziune americane și un consumator de orice oferă micul ecran, de la seriale la emisiuni de dezbateri, jurnale, interviuri. Așa că, atunci cînd vede opera Don Quijote, Smile ia hotărîrea să devină un nou Cavaler al Tristei Figuri. Pe Sancho îl inventează. Scutierul său e copilul pe care nu l-a avut și care, grație Autorului, capătă o anumită autonomie față de inventatorul său. Cît despre Dulcineea lui Smile, asta e o celebră realizatoare a unei emisiuni TV a cărei popularitate e aproape la fel de mare ca a lui Oprah, pe care o știe toată America.
Quichotte e cel mai ambițios roman al lui Rushdie – un roman total și cu de toate. Ca într-un mall literar, găsim aici o frescă a Americii începînd din anii Războiului Rece pînă în contemporaneitatea cea mai apropiată, cu trimiteri către Anglia și cu, firește, dese incursiuni în India. O carte de un barochism planturos în care încape și o parodiere a cailor de bătaie ai postmodernismului, și o filosofare respectabilă și de aceea pe alocuri plicticoasă despre realitate și ficțiunea care decurge din ea.
Dacă ați citit Joseph Anton, memoriile lui Rushdie despre anii cît a stat ascuns și păzit în Anglia, ca să nu fie executat de vreun zelator al ayatollah-ului Khomeini, cel ce l-a condamnat la moarte pe Rushdie printr-o sharia, vă veți prinde de unde i-a venit lui ideea acestui roman. Stînd în casă fără întrerupere multă vreme, singura fereastră prin care Rushdie vedea lumea era ecranul televizorului la care se uita, mai întîi din plictiseală, apoi ca orice consumator fidel, și la interminabile seriale indiene. Televizorul ajunsese pentru autorul Versetelor satanice și un fel de interlocutor, în lipsă de cineva cu care să poată sta de vorbă. Probabil că, și după ce a renunțat la izolare, Rushdie a rămas fidel televizorului al cărui prizonier fusese, la fel ca victimele sindromului Stockholm care se înamorează de temnicerii lor.
Dar și fără sharia lui Khomeini, care e primul lucru pe care-l fac, în deplină libertate, cei mai mulți dintre noi dimineața sau cînd se întorc acasă? Toți sau, mă rog, toți cei care avem televizor quichottizăm fără să știm, într-o a doua realitate, despre care avem pretenția că o ținem sub control, cu ajutorul telecomenzii. Privilegiul ăsta îl are și Smile, care trece de la una la alta, de parcă ar zapa canalele – de fapt, în Quichotte, Rushdie, care are oricum un stil digresiv, se dezlănțuie asociind aici cu umor lucruri între care la prima vedere nu e nici o legătură, astfel că narațiunea capătă adeseori note suprarealiste. Altfel, realitatea – sau ceea ce numim realitate – trece lejer în ficțiune și de acolo în fantastic, o treabă cît se poate de normală și în romanul lui Cervantes. Quichotte cu care Rushdie vrea să-și atingă toate ambițiile literare – și, în mare parte, izbutește cu brio – are din pricina asta și un aerul unei demonstrații de virtuozitate, care ar fi putut să lipsească. Cel puțin după gustul meu și mai ales atunci cînd Autorul intră în scenă, cu prestidigitații scoase din cutia cu trucuri postmoderniste, dintre care unele sînt obosite, chiar dacă Rushdie parodiază cu umor parodiile care prin uzură au devenit un soi de exerciții impuse ale postmodernismului.
Salman Rushdie, Quichotte, traducere și note de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2021.
