La teorie se pricepe, în general, cam toată lumea. Iar teoria spune că în Delta Dunării nu se poate practica nici turism de masă și nici un turism de week-end eficient. Pentru că infrastructura Deltei Dunării nu permite nici cazarea și nici transportul a zeci de mii de oameni simultan, așa cum se întâmplă cu Litoralul sau cu Valea Prahovei. În plus, dacă știi de la bun început că până la destinație poți face și 10 ore, cu tot cu timpul de așteptare a ambarcațiunilor, e clar că nu vrei ca din cele trei zile de week-end, una să ți-o petreci pe drum.
Asta e teoria, cum spuneam. În practică, însă, apar din ce în ce mai mulți investitori în turism care cer să li se dea voie cu motoare cât mai mari, cu bărci cât mai bărbate și cu deșeuri cât mai multe pe teritoriul Rezervației. Vite cornute încă n-au cerut, ăsta fiind rolul pe care și-l rezervă lor și numai lor. De la înălțimea unor fantomatice asociații ale patronatului din turism, investitorii cu pricina și-ar dori ca toate canalele din Deltă să devină dacă nu autostrăzi de viteză, măcar bulevarde cu trei benzi pe sens. Bărci rapide ar trebui să se fâțâie încolo și-ncoace, alimentând continuu complexurile turistice cu peste 100 de locuri de cazare, piscine pline de clor și toalete care se deversează direct în Dunăre. Din când în când mai apare și Sorin Ovidiu Vântu, care, de la pupa unei bărci de traficant de droguri, dă sfaturi despre construcțiile pe care ar trebui să le finanțeze guvernul în zona Rezervației Biosferei Delta Dunării, astfel încât sutele de mii de turiști să-și lase banii în mâna unor șmecheri locali, iar deșeurile bio-nedegradabile în gușele pelicanilor și laringele egretelor.
Din ce în ce mai des, pe lângă panourile care promit excursii în zone interzise ale Deltei apar altele, care îi ademenesc pe turiști cu schiul nautic sau cu plimbări cu ski-jet-ul. Asta, în condițiile în care ambele activități sunt interzise complet pe teritoriul Rezervației.
Și, totuși, mai există speranță. Firavă, dar există.
Undeva, pe malul Dunării, lângă unul dintre pontoanele legate la faleza Tulcei, pe valurile provocate de bărcile rapide sau de vasele de croazieră se leagănă domol o barcă de lemn. Una destul de mare, în care încap, odihnindu-se pe băncile late, cel puțin 10 oameni. Barca a fost botezată Halmyris și e ieșit de sub mâinile pricepute ale lui Paul Vasiliu, omul care a pus pe apă și canotca, și lotca solară, precum și o mulțime de alte bărci de lemn care stârnesc respectul meseriașilor și uimirea străinilor pasionați de navigație, care văd că mai există cineva care să construiască bărci după bunele metode tradiționale.
Mihai, coproprietarul Halmyris-ului, își vinde încet-încet mica flotă de bărci rapide pentru a investi în bărci de lemn. Halmyris e prima și va fi urmată, anul viitor, de încă una, poate ușor modificată. Nu vă gândiți că barca e dusă pe Dunăre cu ajutorul pânzelor sau al vâslelor, dar motorul pe care-l folosește etse unul adaptat dimensiunilor bărcii, iar folosit cu responsabilitate nu bucură turiștii cu jerba de stropi, dar nici nu zăpăcește peștii.
Ei bine, de la bordul Halmyris-ului – și nu se putea modalitate mai bună de transport – am urmărit, pe viu, prima prezentare a programului de pescaturism.
Pescaturismul e o idee nouă pentru România, dar nu chiar atât de nouă în general. Atunci când turistul alege un traseu de pescaturism, el va merge alături de pescari pe urmele peștelui, îi va privi cum scot peștele din apă, iar apoi, înarmat cu răbdare și, eventual, cu o cană cu vin, va asista la gătirea peștelui. Pește pe care, desigur, îl va mânca, în cele din urmă, înainte de a se urca din nou în bărci și de a se întorace la locul de pornire.
Pescaturismul nu este pentru împătimiții vitezei și nici pentru cei care se grăbesc să bifeze cât mai multe cocktail-uri în carnetul de turist profesionist. La o adică, în caz de maximă necesitate, cocktail-ul te poate însoți, căci puterea furnizată de pescari atunci când își afundă vâslele în apă nu e atât de mare încât să amestece straturile de licori savant așternute într-un pahar de martini. Dar, pe de altă parte, e greu să ții cocktail-ul într-o mână, elegant, iar cu cealaltă să folosești expert aparatul de fotografiat. Căci de aparat de fotografiat chiar vei avea nevoie, mai ales atunci când treci pe lângă păsări pe care vei dori neapărat să le imortalizezi, fie pentru frumusețea lor, fie pentru a întreba pe cineva mai priceput ce fel de păsări sunt alea.
Viteza de croazieră a unui pescaturist este, așadar, cea pe care i-o asigură un pescar vânjos care transportă în lotcă aproximativ cinci bucăți de orășeni. Un traseu care pleacă din Mila 23, pe canale, până la locul de popas, traseu care include și prepararea borșului de pește, precum și îngurgitarea acestuia, durează câteva ore bune. Dar nu trebuie neapărat să ajungi în Mila 23 pentru a beneficia de un traseu de pescaturism. Din Mila se pleacă deocamdată, dar, de anul viitor, cel mai probabil, în Deltă vor exista în jur de 60 de astfel de trasee. Și nu vă gândiți că asta ar însemna depopularea Deltei de pește. Căci regulamentele după care va funcționa pescaturismul presupun capturi de circa două kilograme de pește pe zi pe cap de pescar participant. Cantitate mai mult decât suficientă pentru un borș de pește făcut pe malul bălții, într-o excursie la care participă minim doi pescari cu bărcile lor.
Lucrurile nu se vor schimba peste noapte. Nu veți vedea, anul viitor, o Deltă plină de bărci de lemn care se mișcă molcom, fără grabă, de ici-colo. Dar, cu multă răbdare și cu încăpățânarea de care dau dovadă câțiva oameni, la un momentdat lucruile se vor schimba. Și, poate, peste câteva generații, urmașii noștri se vor uita râzând la epavele șalupelor rapide și-și vor spune unul altuia: “Uite, băi, la înapoiații ăia: erau atât de sărmani, încât își dădeau toți banii pe rablele astea și, după aia, nu mai aveau timp să se bucure de Deltă, că trebuia să muncească și să-și plătească ciurucurile!”.