”Mă angajez ca ospătăriță la un restaurant preț de trei luni, până mă descoperă un regizor și devin star. Oscar scrie pe fruntea mea!”, i-am zis mamei pe Aeroportul Otopeni, cu vreo trei-patru valize gigantice după mine, din care două pline de pelus, înainte să-mi iau zborul spre Occident.
Zis și făcut. Am despachetat, am învățat limba italiană, mi-am găsit un job într-un bar, am cumpărat o bicicletă la mâna a doua, pentru copii, la care țineam ca la ochii din cap, deși îmi juleam genunchii în ghidon, la fiecare pedalare, Buburuza se chema, bicicleta, și am început să las poze și curriculum vitae la toate agențiile. Am așteptat Oscarul vreun an. Sau doi. După vreo trei, m-aș fi mulțumit ca cineva să mă cheme și la o amărâtă de probă, fie ea și pentru figurație.
În timp ce mă trezeam la realitate, am început să mă debarasez, încet-încet, de ursuleți, elenfăţei, baby dinozauri și de vise, mai ales.
Concret, eu nu mai aveam bani de mâncare. Dar, și mai grav, nu mai aveam bani să cumpăr cele mai scumpe conserve pentru pisici cu care îmi obișnuisem motanul să le molfăie în cea mai mare silă, deși, când îl găsisem abandonat, arăta mai rău ca mine când dădeam coate în burtă boșorogilor și le înfigeam degetele în ochi vrăjitoarelor care încercau să ajungă la ouă sau la carne înaintea mea, pe vremea lui Ceaușescu.
Intram ca o adevărată Cate Blanchett, aflată în vârful carierei sale, în supermarket-ul din față blocului, deși îmbrăcată modest. Cumpăram un elastic sau o scobitoare și furam vreo douăzeci de cutii de Almo-Cat. Totul ar fi decurs perfect dacă nesimțiții ăia n-ar fi avut telecamere. În ziua în care m-au prins, am făcut pipi pe mine de frică. Pușcărie scria pe mine, unde mai pui că eram și clandestină.
Dar m-au iertat.
Câteva ore mai târziu, aveam să descopăr că Buburuza îmi fusese furată. Cu lanț cu tot. Doar stâlpul de care o legasem era la locul lui.
Tragedie antică. Și astăzi îmi amintesc cum l-am blestemat, cu lacrimi în ochi, pe românul care mi-o furase.
117 vizualizări
