De curînd, într-un proces în care sînt implicat împreună cu niște prieteni, avocatul (al cîtelea?) s-a uitat la noi cruciș și ne-a dat peste nas. De ce naiba dorim ca adversarul să nu aibă dreptate? Păi, dacă asta vrea, să-i dăm ce vrea și să vedem consecințele. Iar consecințele erau distrugătoare. Dacă acceptăm ce spune, iese în afara legii. Nu e mai simplu?
Mă gîndeam la asta urmărind cazul Pașca. Bătălia se duce pe două fronturi: cel legislativ (în care Pașca e în culpă) și cel umanitar (unde statul e mai adînc îngropat într-una mai mare). Da, Pașca și așezămîntul lui sînt în ilegalitate, deși a întreprins demersuri nenumărate pe parcursul a cel puțin 10 ani. C-o fi laie, că-i bălaie, Asociația „Dumbrava – Dumnezeu poartă de grijă” nu a fost și nici n-a intrat în legalitate. De ce? Printr-o scrisoare adresată autorităților, „bunul samaritean” explica ceva simplu: cu mijloacele financiare aflate la dispoziție, nu avea cum să îndeplinească cerințele legii. Citez: «Pentru a fi „legal” ar trebui să dărîm toate cele 9 case și să construim de la zero ca să corespundă standardelor. […] Pentru noi lucrurile sînt simple: Dacă ceea ce facem este ilegal, invităm cu drag instituțiile statului să-i preia pe cei 200 de bolnavi și să le asigure un loc mai bun și astfel problema va fi rezolvată. Am depus cereri către toate instituțiile să-i preia, dar n-au făcut-o.»
Cam asta a fost situația vreme de mai bine de zece ani. Și uite că, pe arșiță, s-a sfîrșit balamucul, iar cei 400 de pacienți au fost trimiși cu forța în alte centre de îngrijire. Nu am să mă apuc să despic firul în patru cum vor fi îngrijiți și hrăniți. Zvonurile scurse din vagi informații nu sună bine. Va urma un proces greu și răsunător, pentru că, din ce se vede, capete de acuzare cad pe rînd, ba, mai rău, se și umplu de ridicol.
Armata penticostală de avocați (da, Pașca face parte din cultul penticostal – dar ce are importanță, credința sau faptele?) se pregătește de zor, strînge mărturii, acte, scrisori, hîrtii de externare și dracu’ mai știe ce chichirezuri avocățești. Pe mine mă lasă rece avocatura – cu o singură excepție: dacă apără un nevinovat –, deși toți oamenii sînt egali în fața legii. Ce înțeleg eu și ce nu a negat nimeni, nici măcar instituțiile, e că bolnavii și dezmoșteniții au fost descărcați în bătătură cu acte, dacă aveau, fără acte, dacă n-aveau, dar toți cu hîrtii din partea autorităților, care-și luaseră mîna de pe ei. Dacă-i vărsau în stradă, la tomberon sau la Pașca, oamenii ăștia ieșiseră de sub regimul legii ori al stării civile. Așadar, erau ai nimănui.
Acum, stau și mă gîndesc că și eu am scos de-a lungul timpului, în fața porții, un aragaz defect, o pompă ruginită sau un televizor ars. Scuze de comparație, dar nu văd nicio deosebire morală. Un om, apropiat mai degrabă de stadiul de obiect oarecum însuflețit, dacă mai mișcă, este lepădat de societate, la locul indicat de autorități: colțul străzii sau niște case într-un sat. Acum, îmi imaginez că aceia care mi-au luat aragazul, pompa sau televizorul nu au dreptul nici să le repare și să se folosească de obiecte, că mie nu mi se pare bine vopsită sufrageria în care se uită la ecran, bicicleta n-are ochi de pisică și nu-mi merită pompa, iar aragazul curățat și lustruit stă într-o bucătărie cu feng șui.
Pe scurt: cînd ai aruncat ceva, nu mai ești nici proprietar și nici nu poți pretinde ca obiectul să-ți respecte regulile. Te-ai lepădat de el. Ce poți face e să te duci să verifici dacă aragazul e branșat corect, televizorul nu face scurt, iar pompa nu servește la bătaie. Atît.
Și cu asta, basta. Dar, cum să vă zic, văleleu ce ploaie vine din Bihor!
1.694 de vizualizări
Dacă tot ați scris despre, mai sunt și alte locuri minunate prin țară. Sigur că e mai greu de punctat fără dovada vorba ‘coanei totuși tranzacțiile imobiliare ar trebui să poată identifica cine-a fost primul uzurpat.
Autorul pare să trateze cazul într-un mod selectiv, accentuând doar abuzurile instituțiilor și trecând prea ușor peste faptele care ridică semne de întrebare în privința persoanei vizate. De exemplu, în discuție a apărut și situația angajatei la negru, care a ieșit public și a povestit întreaga pățanie. Tocmai astfel de episoade ar trebui analizate onest, nu ocolite, dacă vrem o judecată echilibrată.
Textul are o miză morală puternică, dar simplifică prea mult problema: faptul că statul nu și-a făcut datoria nu înseamnă automat că un loc neautorizat devine suficient pentru bolnavii cronici.
Avem cel putin trei exemple care arată clar limita argumentului. Bolnavul de cancer avea nevoie de morfină și de control medical al durerii, nu doar de adăpost. Pacientul cu piciorul amputat avea nevoie de îngrijiri specializate și transferuri la spital, nu doar de „îngrijire” generală. Pacientul cu ascită, deși nu putea fi vindecat, trebuia dus periodic la spital pentru evacuarea lichidului, altfel suferința lui era inutil prelungită.
Așadar, autorul are dreptate când critică abandonul statului, dar greșește când lasă impresia că lipsa unei soluții corespunzatoare justifică orice formă de îngrijire improvizată.
Statul înseamnă și DSU, la care sună oricine pentru urgențe. Nu am auzit de situații în care instituția să fi abandonat pe cineva; prin urmare, lucrurile ar fi putut fi făcute altfel.