Pînă să ia Herta Müller Nobelul, nu se înghesuia lumea de la noi să-i cumpere cărţile. De atunci încoace, i-au crescut tirajele, măcar fiindcă dă bine s-o ai în casă, cu autograf dacă se poate. Eseurile din cartea cu neaua şi cu neica* sînt, cele mai multe, texte autobiografice. Tăioase şi exasperate, despre România Securităţii, despre SRI-ul României, dar şi despre cei care au hărţuit-o şi au încercat s-o compromită după ce a ajuns în Germania.
Pare de necrezut, dar după ce a scăpat de interogatoriile Securităţii, Herta Müller e interogată temeinic în RFG de un neică de la Serviciul secret, mai multe zile la rînd, sub bănuiala că ar fi fost trimisă „în misiune“. Asta după ce în ţară fusese acuzată de spionaj, prostituţie şi speculă de alt neică. Ulterior, şvabi plecaţi din Banat şi deveniţi cetăţeni germani, unii dintre ei în relaţii cordiale cu regimul Ceauşescu, o atacă în fel şi chip fiindcă i-ar fi pus pe şvabii bănăţeni „într-o lumină proastă“. La o întîlnire din Germania a şvabilor din Niţchidorf, oaspetele de onoare o apostrofează pe mama scriitoarei, pentru ruşinea de a avea o asemenea fiică, încît femeia iese plîngînd din sală. Cînd Herta Müller vine în ţară, după ’90, un sereist se tot ţine după ea, pînă cînd scriitoarea se plînge că e urmărită. Îşi cere dosarul de la CNSAS. Mai întîi i se spune că dosarul e de negăsit, iar preşedintele instituţiei se dă dispărut, ca să nu dea ochii cu ea. Apoi primeşte 914 pagini, intens „cosmetizate“, în care nu apar tocmai securiştii care au interogat-o. Şi în eseurile despre scriitori, din ultima parte a volumului, Herta Müller se apropie tot de exasperaţi care nu inventează, ci vorbesc despre ei înşişi: Celan, Blecher sau exilatul Cioran, care i se plînge iritat, la Paris, că-l trădează trupul şi-şi aminteşte că e român după ce cade pe gheaţă. Cu textele necruţătoare din cartea asta, Herta Müller îi va stîrni sigur pe intelectualii acomodaţi şi s-ar putea să-i trezească pe somnolenţi.
* Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, trad. Alexandru Al. Şahighian, Ed. Humanitas Fiction, 2012.
Nu-s nostalgic, cred ca securistii ar trebui macar facuti cunoscuti, dar daca nu era secu Herta ramanea un neica nimeni printre scriitori.