Nicu Alifantis cântă de mai bine de 40 de ani și încă nu s-a plictisit.
Iar ăsta e un mare lucru. Căci Alifantis nu e, asemeni multora din generația lui sau din generații apropiate, un tip de 60 de ani care se agață de melodii din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat pentru a impresiona, de-o ciorbă, un șpriț și-o noapte de cazare, câțiva spectatori năuci, surprinși că la zilele orașului lor s-a strecurat în program și altceva decât un playlist de radio sătesc prost.
Alifantis e un profesionist, unul dintre ultimii profesioniști ai unei industrii care scârțâie din toate încheieturile. Și, ca orice profesionist, același Alifantis se înconjoară de alți profesioniști, nici unuia dintre ei nefiindu-i teamă că ar putea fi pus în umbră de ceilalți.
Iar asta, pentru că, așa cum spuneam și la început, Nicu Alifantis nu s-a plictisit de ceea ce face, cum nu s-au plictisit nici cei alături de care lucrează.
Alifantis, care și-a transformat elefantul-poreclă din adolescență în talisman
pe care și l-a pus și pe unele dintre albume, Alifantis, căruia Nichita Stănescu ne îndemna să-i “smulgem fildeșii”, ei bine, Alifantis continuă să lucreze cu poftă la proiecte dintre cele mai variate, de parcă n-ar fi auzit că, la vârsta lui, alții lălăie o melodie care i-a făcut celebri acum 30-40 de ani și se declară mai mult decât mulțumiți.
De parcă nu i-ar ajunge că a cântat, deja, în aproape 5.000 de concerte. De parcă nu i-ar ajunge că a semnat muzica pentru 114 spectacole de teatru și 17 filme. De parcă albumele individuale, albumele de autor și compilațiile (în total aproape 50 de discuri) nu i-a fi de ajuns.
Nu, nenică, nu-i sunt de ajuns.
Cel puțin o dată la doi ani mai scoate un disc. Din când în când mai termină un proiect pe care nici nu știi când l-a început. Când credeai că, gata, se odihnește și el, auzi că a mai scris muzica pentru un spectacol, că a mai luat un premiu pentru muzica lui, că a mai produs o chestie nouă, că vine cu un concert inedit. Nu poți decât să-l invidiezi și să te gândești că energia omului ăstuia vine, probabil, numai și numai din pasiunea pentru muzică.
În 1995 începe să cânte în formula Alifantis & ZAN (Virgil Popescu, Sorin Voinea, Răzvan Miric, Relu Bițulescu). La început, formula ar fi trebuit să se limiteze la înregistrările de studio ale albumului Voiaj, dar uite că anul ăsta se fac douăzeci de ani, iar Alifantis și ZAN cântă în continuare împreună. Nu-s singurii profesioniști care-l înconjoară pe Alifantis, nu-s singurii alături de care cântă, dar sunt cei alături de care apare, probabil, cel maii des. Oameni care se urcă pe scenă cu o singură idee fixă în cap: să cânte bine. Dar să cânte bucurându-se de ceea ce fac. E singurul lucru pe care pot să-l facă niște oameni cărora le place muzica.
Atunci când îi vezi, sau dacă îi vezi pentru prima dată, simplitatea elegantă
a apariției lor scenice te descumpănește puțin. Păi, cum, așa, fără flăcări, fără fum și fără fumuri? Fără dansatoare, fără tiribombe? Se poate? Ba bine că nu. Se poate și e chiar excelent. O oră sau olecuță mai mult, cât durează cântarea, cei cinci de pe scenă funcționează ca un magnet, aducând din ce în ce mai mulți amatori de muzică spre scenă, de care-i țin lipiți până când se aude ultimul acord al bis-ului. E ceva în ceea ce fac, e ceva care atrage, ceva ce mai ușor se simte decât se poate povesti. Și trebuie să mărturisesc faptul că abia recent, după foarte mulți ani în care i-am ascultat muzica, m-am prins: vocea lui Alifantis, combinată cu muzica lui, este al naibii de afrodiziacă. exact ăsta-i cuvântul. Și, deși spectacolul merită pe deplin, e cam nasol să asculți Alifantis live. Hai, acasă, în mașină, te mai descurci, dar dacă nu ești la mare, pe plaja de la Folk You, e nasol să te prindă muzica lui Alifantis în aer liber. Unde te duci cât mai repede de mână cu iubita, unde te refugiezi, cât poți răbda sau, mai bine zis, poți răbda până ajungi acasă? Da’ dacă se oprește muzica, nu se rupe vraja?
În fine, sunt probleme cărora fiecare e invitat să le găsească singur rezolvarea, dar mi-e clar că efectul Alifantis asupra dorinței e pe cale de a deveni legendar. Căci chiar artistul spunea, într-un interviu ceva mai vechiuț, că deseori e asaltat de tinere care-i cer autografe pentru mama, mărturisind că ele au fost concepute pe muzica lui. Și mă gândesc la bieții primari care, în goană după simpatia alegătorilor, se întrec în a le dărui tinerilor însurăței diverse lucruri inutile, imediat după oficierea căsătoriei. Nu mai bine le dați niște discuri cu muzica lui Alifantis? Dincolo de faptul că ajutați la promovarea unuia dintre cei mai mișto muzicieni români, mai rezolvați și mare parte din problema scăderii natalității.
