Modernizarea instituțiilor statului român dintre cele două războaie funcționa bine în vorbe, de fapt însă lucrurile mergeau încet și adeseori anapoda. În anii ’20, mai ales, improvizația ținea locul măsurilor strategice și în Basarabia, și în Transilvania. Funcționarul român, cel ce ar fi trebuit să o aplice și să dea exemplu pentru aplicarea modernizării, avea o imagine detestabilă. Amploaiații erau caii de bătaie ai publicațiilor satirice pentru lenevie, incompetență și corupție. Mulți dintre ei își meritau renumele, încît din cauza lor nu se auzeau nemulțumirile funcționarilor bine pregătiți, care duceau în spate cohorta nepricepuților. Cu salarii la limita supraviețuirii și aflați la cheremul șefilor numiți politic, adeseori mai incompetenți decit cei pe care-i conduceau, funcționarii publici n-aveau un statut care să-i apere de abuzuri. Aveau să fie plătiți mai bine și să li se statueze drepturile de-abia în 1923, iar asta după ce au făcut greve. Rămăseseră însă printre ei suficienți încurcă-lume, încît revistele satirice să-i păstreze în colimator.
În România, ultima țară din Europa în care au avut loc mari revolte țărănești, reforma agricolă s-a făcut de-abia în 1921. Nu din generozitatea marilor proprietari de pămînt, ci mai mult la presiunea regelui Ferdinand care o promisese în timpul războiului soldaților-țărani de pe front. Făcută à contre coeur, împroprietărirea țăranilor n-a fost însoțită și de măsuri administrative care să-i ajute pe noii proprietari funciari să se descurce.
Țăranii fără pămînt, majoritatea analfabeți sau cu cel mult trei-patru clase primare, se duc la oraș unde împînzesc mahalele. Ajunși proletari, n-au conștiință de clasă, așa că pot fi lesne manipulați de partidele extremiste nou apărute, comuniștii, și, cu mult mai mare priză, legionarii din perioada lui Horia Sima. Astfel că deosebirile dintre sat și oraș scad aproape nesemnificativ. Interesul pentru politică și încrederea în noutățile aduse de la oraș ale majorității țăranilor sînt aproape nule, dacă nu chiar primite cu ostilitate, cum s-a întîmplat în satele din Basarabia unde a apărut mișcarea „stiliștilor“.
Deși Constituția din 1923, croită după modelul modern belgian, proclama universalitatea votului în România Mare, această „universalitate“ excludea femeile. O excludere pe care și aristocratele bogate și luminate la minte o socoteau firească. Regina Maria însăși nu se plînge de această discriminare. Femeile primesc drept de vot, dar numai pentru alegerile locale, de-abia în 1929, iar pentru alegerile generale, după încă zece ani, în timpul dictaturii regale, pentru a spori spectaculos numărul voturilor pentru partidul unic aflat la putere.
Femeile educate care vor să pătrundă în sistem o fac pe cont propriu. Au aceeași soartă și doamnele independente financiar. Presa vremii le semnalează drept curiozități, excepțiile care întăresc regula. Cît despre echivalentele autohtone, fie și întîrziate, ale „sufragetelor“ din Occident sînt atît de puține, încît istoricii de azi dornici să le redescopere, chiar și feministele dedicate acestui scop, au dat doar de cîteva zeci de noi cazuri, nu de o mișcare feministă în toată regula.
Ce s-a întîmplat cu tinerimea interbelică? O parte a ei, cea mai revendicativă și mai zgomotoasă, constată autorul studiului despre noua generație, se înscrie în partidele naționaliste extremiste și xenofobe, în timp ce majoritatea detestă și politica, și politicienii. Studenți săraci, tineri intectuali, artiști, scriitori și juni oameni de cultură care se consideră excluși de sistem i se alătură inițial lui A.C. Cuza, apoi „căpitanului“ Zelea Codreanu și, după moartea acestuia, lui Horia Sima. Mulți dintre ei aveau să sfîrșească pe linia întîi a frontului după rebeliunea legionară, iar cei mai norocoși, puțini, s-au exilat. Tinerii intelectuali de dreapta, nu neapărat legionari, care au ales să rămînă în țară au ajuns după război în pușcăriile infernale și în coloniile de muncă forțată în regim de exterminare ale noului regim totalitar. Cîțiva dintre supraviețuitori aveau să scrie memorii și romane de nonficțiune pe care nu le-au putut publica decît după 1990 ori au depus mărturii în interviuri, dintre care unele au fost deturnate sau interpretate abuziv de neolegionarii răsăriți imediat după ’90 ori de partidele extremiste de dreapta apărute mai tîrziu sau recent.
Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt (coordonatori), România interbelică: modernizare politico-instituțională și discurs național, Editura Polirom, 2023.
Reforma agrara facuta de regele Ferdinand?!? Oh Doamne!