În ultima și cea mai dramatică parte a acestei istorii, autorii ei constată că jubilația unirii face loc unei nesiguranțe tot mai accentuate în încercarea de modernizare a României. Criza din anii ’29-’33 găsește guvernele optimiste, dar incapabile să-i facă față, încît și modernizarea devine problematică, iar intrarea legionarilor în scenă readuce asasinatul în viața politică autohtonă.
Regele Carol al II-lea care revenise în țară la noroc, în timpul Regenței, și îl păcălise cu promisiuni neonorate pe Iuliu Maniu, premierul de atunci, îi folosește pe țărăniștii lipsiți de experiența guvernării drept țapi ispășitori ai crizei. Cînd situația se complică, Carol îi recheamă la guvernare pe liberali, în ciuda aversiunii pe care o are față de PNL, partidul care îl obligase să renunțe la tron. O măsură prin care regele își dovedește inteligența politică, dar și cinismul.
Revenirea liberalilor e prezentată analitic, fără amănunte epice, astfel că amatorii de narațiuni istorice clasice și cei ce se așteaptă la eventuale noi dezvăluiri despre tratativele dintre rege și liberali, înainte de a le încredința guvernarea, și despre asasinarea premierului I.G. Duca pe peronul gării din Sinaia au motive de nemulțumire dacă nu se împacă cu ideea că altul e scopul cărții.
România anilor ’30 are funcționari care ar trebui să-i netezească modernizarea, dar n-are o clasă de mijloc care să o facă. Asta e ceea ce constată în 1936 unul dintre politicienii vremii, într-o încercare de a scăpa burghezia de acuzațiile venite dinspre stînga inspirată de Stalin și mai ales dinspre dreapta legionară care îl prizează pe Mussolini și îl urmează tot mai îndeaproape pe fostul său discipol, Adolf Hitler, ajuns la putere în Germania.
Încă din primii ani de după război, Biserica Ortodoxă nu privește cu ochi prea buni modernizarea României și nici influențele venite din Occident. Iar dacă unirea cu Basarabia i-a sporit numărul de credincioși, e drept că și cu foarte mulți analfabeți, Transilvania i-a adus și concurența greco-catolică, încît liderii ortodocși de aici ajung la concluzia că e cazul să devină campioni ai românismului. Un românism cu accente xenofobe. Nici mitropolitul Miron Cristea nu se lasă mai prejos, la București. E drept că nu se leagă pe față de liberalii modernizatori, dar pune bețe în roate laicității statului și, cu antisemitismul lui, dă apă la moară extremismului de dreapta. Astfel că o parte dintre preoții ortodocși se simt liberi să țină hangul legionarilor.
Venirea țărăniștilor la guvernare dă speranțe minorităților care n-au uitat de promisiunile lui Iuliu Maniu, făcute înainte de oficializarea unirii, că se vor bucura de aceleași drepturi ca românii. Povestea minorităților în perioada interbelică e plină de complicații politice. Atunci se naște marota că ungurii vor să ia înapoi Ardealul, ceea ce era adevărat la nivelul elitelor maghiare, tot atunci însă partidele românești îi curtează pe unguri să le dea voturile. Pentru nemții din Transilvania, loviți de politica de maghiarizare a Budapestei din perioada dualismului, unirea cu România a fost binevenită. Evreii, în schimb, care erau și destul de divizați politic, s-au văzut acuzați în Transilvania că ar ține partea iredentei maghiare, iar în Moldova și în Basarabia că ar fi agenții Uniunii Sovietice. Li se refuză cetățenia și, în pofida faptului că ei asigură peste 30% din PIB-ul României Mari, mai ales în industrie, la modernizarea căreia contribuie din plin, sînt priviți cu o ostilitate crescîndă. Pînă în 1937, cînd Guvernul Goga-Cuza adus la putere de Carol al II-lea vine cu legi țintite împotriva evreilor, aceștia sînt bătuți în universități de studenții legionari, iar în Moldova prăvăliile evreilor sînt atacate cu pietre de zelatorii Legiunii Arhanghelilor Mihail și Gavril, fără ca autoritățile să ia măsuri împotriva lor. Dictatura Regală începută în 1938 și pentru a opri ascensiunea legionarilor, dar și din obsesia pentru putere a lui Carol al II-lea, nu abrogă legile antisemite ale Guvernului Goga-Cuza. În schimb, le acordă femeilor dreptul la vot – adică pentru a vota Frontul Renașterii Naționale, partidul unic patronat de rege, cu cele șase guverne ale sale.
România interbelică se încheie cu analiza pactului Molotov-Ribbentrop și a consecințelor sale: Carol al II-lea reorientează politica externă a României spre puterile Axei și numește un premier filogerman. Asta nu împiedică pierderea Basarabiei, ocupată de trupele lui Stalin, a Transilvaniei de Nord, cedată Ungariei, după Diktatul de la Viena, iar în septembrie 1940 Cadrilaterul e „cesionat” Bulgariei. La sfîrșitul perioadei interbelice, România Mare nu mai exista, constată neguros autorii acestei istorii, care dacă nu strălucește ca poveste, impresionează prin acuitate analitică.
Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt (coordonatori) România interbelică: modernizare politico-instituțională și discurs național, Editura Polirom, 2023.
973 de vizualizări
Partea cu Maniu pacalit a fost de foarte demult demontata. Maniu era in stare de orice tradare doar sa-l distruga pe Bratianu. Nu a organizat tentativa de lovitura de stat din 1928 (adunarea de pe 6 mai de la Alba Iulia, pentru a porni marsul catre capitala si a rasturna guvernul liberal)? Lui Mussolini ii iesise, cu doar sase ani inainte, asa ca de ce sa nu incerce? Si exact pe Carol Caraiman (cum ridicol se autointitulase) voia sa-l aduca la putere.