În căutarea enigmaticului suflet slav

Ori de cîte ori se întîmplă o nenorocire de sperie tot mapamondul sau începe un război, se găsește cineva să anunțe că Nostradamus a prevăzut-o și pe-asta. În lumea literară dăm fuga la clasici. Așa se face că săptămîna trecută m-am întors la ucraineanul Gogol și la romanul său Suflete moarte. De ce nu la Taras Bulba sau la povestirile lui de tinerețe? Fiindcă în romanul despre întîmplările ticălosului de Cicikov, Gogol încearcă să descopere ce ascunde „enigmaticul suflet slav“, cum ziceau mai tîrziu Ilf și Petrov.

Gogol nu e deloc încîntat de ceea ce dibuie în profunzimile menționatului suflet al Rusiei profunde. Legenda cu grijă întreținută despre cumsecădenia, cinstea, hărnicia și lipsa de vicii a rusului din provincie se sparge, bucată cu bucată, în romanul lui Gogol. Ca să-și vadă romanul trecut de cenzură, autorul Nasului voia inițial să-i dea titlul folosind numele protagonistului, ca să nu-și imagineze paznicii literaturii ruse că în categoria sufletelor moarte ar putea intra și notabilitățile vii de provincie.

Cicikov, inventivul ticălos care umblă să-i ispitească pe proprietarii de iobagi, propunîndu-le să le cumpere țăranii morți, găsește peste tot amatori pentru această monstruoasă tranzacție. Colindă cu succes guberniile, pînă cînd ajunge la N.N. Aici chiar și cei mai cinstiți dintre moșierii pe care-i vizitează nemernicul nu se declară revoltați de afacerea pe care le-o propune fostul funcționar vamal, ci îl întreabă cel mult dacă operațiunea asta e legală. Pînă și bunul și naivul Manilov cade în plasa escrocului – singura lui grijă e să afle dacă instituțiile statului și legile mai noi îngăduie vînzarea de suflete moarte.

Moșiereasa Korobocika, la care Cicikov ajunge noaptea, pe ploaie, nu-i vinde nimic musafirului. Motivul însă nu e că a apucat-o revolta împotriva unei asemenea propuneri. Chibzuita femeie vrea să se intereseze mai întîi cum se vînd sufletele moarte, ca să nu iasă în pagubă. Flecarul Nozdriov, bețiv, cartofor și bătăuș, îi propune lui Cicikov să joace la cărți sufletele moarte. Cicikov acceptă, Nozdriov dă să-l trișeze și, cînd oaspetele lui se prinde, îl ia la bătaie.

Omul obiceiurilor simple și al tradiției, Sobakevici e mîncău, mitocan și invidios. Dacă Cicikov îi propune să-l scape de sufletele moarte, Sobakevici începe să se tocmească cu el la preț, lăudînd talentele și forma fizică pe care le aveau morții pe cînd erau în viață. Cele mai bune afaceri cu suflete moarte Cicikov le face cu un anume Pliușkin, un bătrîn bolnav de zgîrcenie a cărui moșie s-a dărăpănat din cauza avariției bolnave a proprietarului. Pliușkin își înfometează servitorii care își iau lumea în cap, ceea ce nu-l împiedică pe proprietar să-i vîndă pe fugari lui Cicikov.

Ca în Revizorul, orășenii din N.N., capitală de gubernie, îl iau pe Cicikov drept ceea ce nu e, om bogat și cu luminoase perspective, organizează petreceri în onoarea lui, încît atunci cînd Nozdriov le spune notabilităților ce-i poate pielea vizitatorului, ăstora nu le prea vine să-l creadă pe scandalagiul cartofor. De-abia cînd Korobocika  povestește în oraș de comerțul cu suflete moarte cu care se îndeletnicește Cicikov, personalitățile urbei vor să-l pună la bașcă pe cel ce se prezintă drept ocrotitorul văduvelor și al orfanilor.

În proiectul lui Gogol, Suflete moarte ar fi trebuit să aibă trei părți, ca Divina comedie. Prima parte ar fi fost corespondentul Infernului cîntat de Dante, cea de-a doua, echivalentul Purgatoriului, în care Cicikov se căiește la sfatul rușilor cumsecade, iar în cea de-a treia Gogol ar fi vrut să descopere Paradisul de pe pămîntul imperiului rus. Din tot acest grandios proiect n-au rămas decît cartea cu Infernul și cîteva zeci de pagini din cel de-al doilea volum. Din pricina unei crize religioase, Gogol a pus pe foc prima și a doua variantă a așa-zisului Purgatoriu. Despre cuprinsul celui de-al treilea volum, Gogol n-a lăsat nici o însemnare. Astfel că nu știm nici cum ar fi trebuit să arate paradisul de pe teritoriul Maicii Rusia. Ne-a rămas doar parodia Infernului.