Asta nu-i o carte pe care s-o străbați de la cap la coadă, cîteva zile la rînd, fie chiar și o săptămînă, dacă vrei să rămîi cu ceva de pe urma ei. Istoria lumii, o spun ca simplu amator, trebuie citită pe îndelete, ca s-o poți digera. Chiar dacă știi istorie, felul în care ți-o povestește Roberts în acest op ambițios te o obligă să regîndești lucrurile pe care le cunoșteai pe bucăți și adesea fără amănunte, pe epoci și perioade, ca să poți urmări legăturile pe care le stabilește istoricul între evenimentele din anumite „momente”, dintre care unele durează sute de ani sau chiar milenii, în preistorie.
Pentru a da seamă despre întreg, Roberts a cercetat mai întîi analitic, îndelung, istoriile scrise de alții, dar și documentele pe care acești alții s-au bizuit. Operațiunea asta presupune nu numai un uriaș efort de lectură, ci și o minte genială care să sistematizeze lucrurile și să le descopere trăsăturile comune și diferențele specifice, astfel încît să te facă să înțelegi această „sinteză epică și știință inefabilă” care e istoria, după părerea lui G. Călinescu. Cam aceeași părere despre obiectul muncii sale părea să aibă și Roberts, care credea în „povestirea istoriei” ca finalizare a documentării și a cercetărilor de tot felul pe care le face autorul, înainte de a trece la scrierea operei sale. Așa se face că, dintre părinții istoriei, lui Roberts îi place analiticul Tucidide, dar se declară încîntat de alt grec, Herodot, care i se pare mai expresiv, adică mai talentat, decît mai „științificul” său confrate.
Spre deosebire de alți istorici, Roberts nu-și încarcă textul cu note de subsol sau cu trimiteri bibliografice, pentru a fi crezut. Are un orgoliu extraordinar de a presupune că va fi crezut pe cuvînt în ceea ce face, dar și o teribilă probitate științifică, de a povesti cititorului ce și cum s-a întîmplat printre istorici despre chestiunile controversate. Inclusiv de a recunoaște că asupra anumitor probleme aflate în dispută lucrurile încă nu s-au lămurit. Încît marea lui carte nu e numai o istorie universală, ci și o istorie a istoriilor scrise pînă la el.
S-a spus, la vremea ei, despre cartea lui Roberts că e cea mai bună scriere în limba engleză despre istoria universală. Primii recenzenți ai Istoriei lumii i-au reproșat lui Roberts că a vrut să scrie o carte pentru cititorul obișnuit, dar că n-a izbutit, fiindcă cititorul oarecare își va prinde urechile în marea lui sinteză. Or, judecînd cel puțin după numărul edițiilor în engleză ale cărții, șase la număr, se pare că succesul popular al Istoriei lumii a depășit pînă și așteptările autorului ei. Între timp, istoriografia a mai descoperit una-alta. Așa se face că, azi, cartea lui Roberts mai are un autor, pe Odd Arne Westad, cel care a revizuit-o și a adus-o la zi, potrivit ultimelor descoperiri despre istoria universală.
Faptul că istoria trebuie să fie periodic adusă la zi e o dovadă că nu avem despre trecutul nostru local și universal decît proiecte care se bizuie pe informații parțiale pe care ne construim ipotezele noastre despre trecut. Asta ne și face ca la un moment dat să credem că am fi urmașii unei istorii scrise într-un anumit fel, iar cîteva decenii mai tîrziu să ne imaginăm cu totul altceva despre trecutul nostru.
S-ar putea ca, peste cîțiva ani, istoria lui Roberts să fie din nou modificată, pe ici, pe colo, în detalii, dar asta nu va schimba destinul acestei cărți extraordinare, care ne face martorii trecutului nostru și ne dă sentimentul unei continuități între ceea ce am fost ca omenire și ceea ce sîntem azi, ca oameni.
J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie pînă în prezent, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Editura Polirom, 2018.
