Ar fi lipsit de fair-play să vorbim despre originalitate totală în perioada de început a revistei, în acei primi doi ani, 1990-1991. Nu că nu asta era tendința. Era. Dar orice împrumut cultural părea neîngrădit și chiar recomandabil.
Coperțile Cațavencu erau departe, pe vremea aia, de a fi memorabile. Erau departe de ce aveau să devină coperțile Academiei Cațavencu. Dar asta era în curs de schimbare.
Nu știu dacă la început, când grupul de fondatori inițiali a purces la scoaterea revistei, existau referințele Le Canard Enchaîné sau Charlie Hebdo. Tind să cred că ele au venit pe parcurs, mai mult ca justificare a stilului adoptat decât ca preluare programatică a tipului de presă practicat de cele două săptămânale franceze. Câțiva oameni din redacție declarau că suntem un soi de Le Canard, o revistă fină, pentru elitele intelectuale, pe care nu toată lumea o înțelege. Eu, pe de altă parte, mă simțeam mai apropiat de Charlie Hebdo. Dar poveștile astea au apărut mai târziu, când căutam să ne poziționăm în așa fel încât lumea bună să stea de vorbă cu noi. În 1990-1991, chestiile astea nu prea interesau pe nimeni.
Și totuși, a existat cineva în redacție care ori citise el însuși Charlie Hebdo/Hara-Kiri, ori îi povestise cineva despre revista asta franțuzească. Pentru că, într-o zi, a venit cu ideea unei coperți care o să rupă gura târgului. Ceva simplu, autoironic, de efect, cu umor negru și crud. Un câine cu pistolul la tâmplă, cu titlu mare: „Dacă nu cumpărați această revistă, vom împușca acest câine!“.
Nu era decât un plagiat 100% după o copertă Hara-Kiri/Charlie. Hara-Kiri a fost precursorul lui Charlie Hebdo. La început, Hara-Kiri a fost lunar, apoi a devenit săptămânal. De-a lungul existenței sale a fost interzis de mai multe ori de către autoritățile franceze. Ultima oară, în 1970, definitiv, după o copertă legendară, la moartea lui De Gaulle. Pe 16 noiembrie 1970, coperta Hara-Kiri titra: „Bal tragique à Colombey – 1 mort“. Revista voia să sublinieze ipocrizia presei franceze, care tratase cu foarte mare ușurință moartea a 146 de persoane într-o sală de dans la Saint-Laurent-du-Pont, denumind acel „Colectiv cu jumătate de secol înainte de Colectiv” un simplu „bal tragique“, dar își smulgea părul din cap la moartea lui Charles de Gaulle, care se petrecuse în liniște, din motive de vârstă înaintată, la proprietatea sa din Colombey-les-Deux-Églises. După această copertă, Hara-Kiri a fost, din nou, pentru a nu mai știu câta oară, interzis. Atunci a apărut Charlie Hebdo.
Coperta cu câinele n-a atras după sine nici închiderea săptămânalului Cațavencu, nici vreo acuzație de plagiat. Eu, însă, mă chinui și azi să-mi amintesc cine a venit cu ideea copierii unei coperți din presa franceză. Am un suspect principal, un om care era și vorbitor de franceză, și familiarizat cu presa de acolo, dar culmea este că nu el a susținut cel mai vehement coperta cu pricina, ci altcineva. Cineva mai tânăr, care și azi vorbește franceză cu ambele mâini și care, atunci când a vizitat prima dată Parisul, s-a întors cu mai multe pungi de la Tati decât îi permitea compania aeriană. Dacă nu s-ar fi râs de el copios, timp de săptămâni întregi, probabil că le-ar fi păstrat (pe ele, pe pungi) până când a devenit tată, ca să-și afirme cu mândrie noul statut.
