Tot în 1991, pe lângă ce se întâmpla în lume și în țară, s-au întâmplat multe și în redacția Cațavencu. Unul dintre lucrurile importante a fost apariția printre noi a lui Cornel Ivanciuc. Momentul exact nu mi-l amintesc, dar țin minte o discuție scurtă, între Piticu’ și Toma, cred. „Băi, a venit un tip foarte tare. Un geolog, sau așa ceva. O să-ți placă!“ „De ce?“ „Păi, a venit cu un text pe gustul tău de pervers.“ „Da, ce text?“ „Bula galului. O să-ți placă, crede-mă!“
„Un gal avea o bulă. Bula lui.“ Așa începea primul text publicat de Cornel în Cațavencu. Și nu, nu era despre un gal, ci despre un cal. Iar bula nu era chiar bulă, dar era a calului, cu certitudine, și atârna. Asta când nu se întărea.
În august 1991 nu ne mai interesau, însă, nici galii, nici caii și nici bulele lor. Pe 19 ale lunii, la Moscova, din butoiul cu vodcă al Maicii Rusia ieșea Boris Elțîn, împiedicând lovitura de stat și bătând ultimele cuie în coșciugul URSS. Viorel Moțoc avea să dea un titlu memorabil în CațavencuInternațional: „Cum să dai corect la puci“.
Altfel, lucrurile nu mergeau strălucit. Batalul se întinsese mai mult decât îi era plapuma, iar rețeaua de difuzare pe care încercase să o încropească fusese un eșec. Multe publicații așteptau bani de la patronii Editurii Casandra, bani pe care n-aveau să-i mai vadă niciodată. Asta însemna că trebuiau făcuți bani. Mulți și repede. Se vindea bine și umorul, dar românii tocmai descoperiseră pornoșagul. Nu revistele porno cu poze, imposibil încă de tipărit în tipografiile românești. Dar Prostituția și Oblio dăduseră lovitura cu poveștile porno. Se vindeau ca pâinea caldă, iar lui Ovidiu îi sclipeau ochii la gândul că ar putea intra și el pe nișa asta.
„Puștiule, vezi că o să vină Batalu’ să-ți propună să scrii pentru niște reviste porno. Să nu te pună dracu’ să te bagi!“ „Nu mă bag, Felix, dacă zici tu…“ Nu m-am băgat, pentru că nici nu mi s-a făcut propunerea, în mod explicit.
În schimb, într-una din zilele verii târzii, m-am ciocnit pe scările din sediul de la Curtea Veche de Mircea Toma, care umbla cu un tabel în mână. „Aaa, ce bine că te-am prins. Uite, noi vrem să facem o asociație. Iar pe asociația aia o să facem o revistă nouă. Avem nevoie de 21 de membri pentru asociație. Vrei să fii membru, să semnezi?“ „Sigur!“ „Bine, trece-ți datele aici, așa, acum semnezi aici, bravo! Să nu-i spui nimic Batalului sau Irinei, da?“ „Da, mă, stai liniștit. Nimic nu spun. Dar cum o să se cheme asociația, revista?“ „Academia Cațavencu.“ „Hm. OK.“
Dar până la apariția Academiei Cațavencu aveau să mai treacă niște luni, iar România avea să fie zguduită de un alt eveniment: mineriada din ’91.
Pe 25 septembrie, minerii, conduși de Miron Cozma, ajung în Gara Băneasa, iar de acolo se scurg înspre Piața Victoriei, protestând pașnic în fața Guvernului. Nu voiau, spuneau ei, decât să li se mărească salariile, că au muncă grea. Și probabil că mai voiau câteva lucruri, dar părea că ăsta cu salariile era principalul. Cel puțin în piață, pe asfalt.
Minerii nu erau mulți. În nici un caz atât de mulți ca în iunie 1990. Și nici violenți. Stăteau, obosiți, pe asfalt. Jandarmii de la Guvern făceau drumuri dus-întors, aducându-le apă. Miron Cozma și o delegație de lideri sindicali erau la negocieri cu Petre Roman, în clădirea Guvernului. Era trecut de orele prânzului, era destul de cald și lumea se cam plictisea. Jurnaliștii se plimbau liniștiți printre mineri, filmând, fotografiind, înregistrând sau pur și simplu vorbind. Până când… Până săptămâna viitoare, cel puțin.
