Piticu, aka Colivie, aka Liviu Mihaiu, avea o fascinație ieșită din comun pentru vedete de tot felul. Asta la începuturi, până în momentul în care a devenit el însuși o vedetă de talie. Ceea ce s-a întâmplat destul de repede, ca să fim sinceri. În doar câțiva ani. Dar, până atunci, Piticu devenea instantaneu ostaticul afectiv al oricărui personaj cât de cât cunoscut pe care-l întâlnea prin orașul ăsta minuscul care era și a rămas Bucureștiul. Ajungea să bea un suc, o apă plată cu lămâie, ceva la o masă cu unul dintre ăștia, să-l bage respectivul în seamă două-trei minute, să râdă la vreo glumă de-a lui, că brusc Piticu îi făcea soclu și-l declara cel mai inteligent, amuzant și necesar om de pe planetă.
Așa ne-am trezit în redacție cu Florin Călinescu, pe care Piticu îl considera un geniu al umorului oral. Că de scris, Florin nu scria. În cei câțiva ani cât ne-a mâncat ficații, eu îmi amintesc un singur text scris și publicat de el în Academia Cațavencu.
Dar el nu fusese cooptat de Liviu pentru a scrie, ci pentru brainstorming-urile de la bule.
Bulele erau și încă sunt acele texte care apar deasupra pozelor sau pe pozele din Academia Cațavencu, Cațavencii și din toate celelalte publicații tipărite sau online care le-au copiat și copiază pe acestea două. Nu sunt invenția noastră, vin din zona foto-romanelor din varii reviste străine, care, la rândul lor, le-au preluat din benzile desenate. Noi doar le-am făcut, la un moment dat, al naibii de amuzante. Textele din josul pozelor, cele explicative, sunt șapourile.
Așadar, Florin era achiziția lui Piticu, pentru bule. Pentru că avea un umor de-o oralitate deosebită. Era o vedetă pentru că era actor, interpretase rolul tânărului Ceaușescu în serialul Lumini și umbre, iar în perioada aia lucra la TVR. Unde era concurent direct cu Biju al nostru, pe segmentul emisiunii de duminică, urmașa Albumului duminical. Dacă țin bine minte, într-o perioadă, destul de scurtă, Florin făcea emisiunea într-o săptămână, Biju în următoarea și tot așa.
Fiind vorba despre un actor, Florin era creditat de către Liviu și cu o capacitate deosebită de a face umor live. De aia l-a și implicat în efemera colaborare radiofonică dintre revistă și UniPlus. Umor live Florin nu prea producea, pentru că tipul lui de umor, spumos, ăla de-o oralitate deosebită, nu putea fi difuzat nici pe radio și nici pe TV. Era și deosebit de licențios. La bere/șpriț mergea, on air deloc.
Dar el acaparase proiectul cu UniPlus și câțiva dintre noi nu prea aveam loc pe lângă el. Așa că, atunci când s-a ivit oportunitatea, ne-am făcut și noi un soi de salon al refuzaților radiofonici, la Radio Delta. Nu mai știu cine aranjase asta, dar liderul echipei refuzaților era, indiscutabil, Ducu Hâncu, ceilalți fiind: Viorel Moțoc, Eugen Istodor, Iaromira Popovici, Cornel Ivanciuc și eu.
Am făcut emisiunea aia, săptămânală, luni bune, începând din 1992 și până prin 1993. După ce Ducu a luat examenul și a plecat la BBC, la Londra, n-am mai rezistat mult.
Emisiunea cu pricina, aia de la Delta, n-o fi avut audiență senzațională, căci nici postul, care subzista pe frecvența pe care o împărțea cu RFI, nu avea cine știe ce audiență. dar noi ne-am distrat copios, deseori. Și, în plus, acolo s-a născut legendarul „trotuar“ cu apa din București, care are 66% hidrogen și doar 33% oxigen. A fost ideea lui Eugen, pusă în practică de el, preluată ulterior pe TVR tot de către AC și transformată în hit.
Poate pentru că ne distram, poate pentru că încasam și niște bani distrându-ne, poate pentru că se vorbea de emisiunea noastră și de aia dirijată de Florin nu prea, cert este că ne-am certat îngrozitor în redacție din cauza asta.
Problema era că ambele emisiuni aveau Academia Cațavencu în titlu. Confuzant. Practic, nu exista o emisiune oficială a revistei. Era eronat și împotriva oricăror reguli de marketing etc. Aici tabăra condusă de Piticu și Florin avea dreptate. Noi aveam dreptate doar în ceea ce privește calitatea produsului radiofonic. Mai bună la noi. În plus, noi eram cinci membri ai senatului, dincolo erau Piticu, Florin și încă doi, din când în când. Patru-cinci ore au durat urletele în sala cea „mare“ a redacției din Casa Vernescu. Până la urmă, am obținut dreptul de a continua emisiunea, ceea ce au făcut și ei. Nici una nu a mai durat multă vreme.
