1992 a fost un an plin, anul în care l-am întâlnit prima dată pe Klaus Iohannis. Am povestit episodul într-un alt text, destul de lung, n-am să reiau acum. Cert e că personajul nu mi-a plăcut deloc la vremea aia, cum nu mi-a plăcut nici mai târziu, niciodată. Îl descoperisem, acum 31 de ani, drept un provincial meschin și plin de el, ceea ce a rămas până în ziua de azi.
În 1992, însă, au avut loc evenimente mult mai importante decât faptul că m-am intersectat eu, la sediul FDGR din Sibiu, cu cel ce avea să ajungă, peste ani, ditamai președintele României.
În 1991 se adoptase noua Constituție a României. Faptul că în 1990 candidase la prezidențiale în absența unei Constituții îi permitea lui Ion Iliescu să mai viseze la două mandate prezidențiale. Pe unul avea să-l câștige chiar în toamna lui 1992, într-un an în care a fost o minune că Opoziția a intrat în Parlament.
În lumea în care mă învârteam eu când nu eram la redacție, o lume plină de puști plini de speranță, rezultatul alegerilor parlamentare a fost o imensă surpriză. PNȚCD a reușit să treacă pragul electoral, PNL nu. În rest, în Parlament se formase o coaliție care avea să ofere liniște totală Guvernului Văcăroiu, coaliție numită, drăgăstos, „Patrulaterul roșu“ și alcătuită din FDSN, PSM, PRM și PUNR. Opoziția era reprezentată de CDR, aflat la prima aventură electorală, un CDR din care PNL lipsea cu desăvârșire. În 1992, liberalii avuseseră ideea strălucită de a nu candida ca parte a Convenției Democrate, ba au propus și un candidat propriu la prezidențiale: pe Regele Mihai. Regele n-a ajuns să candideze cu adevărat, dar PNL a ajuns, cu această propunere, pe marginea prăpastiei, lipsind din Parlament și fărâmițându-se în multe aripi și aripioare.
FSN-ul, care a fost, în 1992, al treilea partid parlamentar, nu mai era partidul din 1990, cel condus de Ion Iliescu. O lovitură de palat dată de Petre Roman și de gașca Berceanu, Băsescu, Sassu, Duvăz & Co. a făcut ca președintele FSN să ajungă Petre Roman, care l-a învins la vot pe Ion Iliescu. Un vot nu neapărat lăsat la liber. Ion Iliescu s-a enervat și în câteva zile își organizase propriul congres, unde a înființat un nou partid, FDSN, partid care a și câștigat alegerile din 1992, cu peste 30% din voturi. Asta n-a fost suficient, totuși, pentru a forma guvernul. Așa au apărut la guvernare PUNR (un partid naționalist din Ardeal, care a câștigat doar puțin mai multe voturi decât UDMR-ul), PSM-ul condus de Ilie Verdeț și care-l includea și pe poetul-lingău Adrian Păunescu, alături de PRM, un partid extremist condus de alt poet-lingău, Corneliu Vadim Tudor.
Anul 1992 începuse promițător, cu vizita Regelui Mihai I, de Paște, și se termina groaznic, cu Ion Iliescu președinte, Nicolae Văcăroiu premier, Adrian Năstase președinte al Camerei Deputaților. Pe lângă aceștia, mulți alți politicieni din Patrulaterul Roșu aveau să devină țintele noastre preferate, fiecare cu povestea lui.
