Felix s-a dus repede, în 1999, când nu mai era de mulți ani coleg cu noi. N-a apucat să treacă, în viață fiind, prin verificările CNSAS, iar după ce s-a dus nu a mai interesat pe nimeni să-i verifice în dosarele de la CNSAS activitatea de colaborator forțat al Securității. Poate că este mai bine așa. Felix a fost, dincolo de toate, un tip luminos, un idealist incurabil și un tip de la care am avut ce învăța. Dacă am și făcut-o, îmi este greu să spun.
Am fost mereu, indiferent de numele pe care l-am purtat, o publicație care s-a luptat din greu cu Securitatea și cu urmările și urmașii ei. Ne-am bazat, mereu, pe faptul că eram, cei mai mulți dintre noi, foarte tineri, iar asta ne-ar fi ferit de colaborarea cu Securitatea înainte de 1989. Dar adevărul este că nu eram chiar toți nici atât de tineri și nici atât de inocenți.
Nu au existat, niciodată, printre condițiile de angajare la Cațavencu, Academia Cațavencu sau Cațavencii condiții legate de colaborarea cu Securitatea. Cred că pur și simplu eram naivi și nu ne imaginam că un turnător al Securității ar vrea să lucreze de bunăvoie la o revistă care mânca turnători pe pâine și punea informatorii la zid. Chiar naivi.
Felix a fost singurul care ne-a spus de bunăvoie despre racolarea sa. Ar fi putut s-o facă, atunci, și ceilalți doi colaboratori ai Securității infiltrați în redacție, dar n-au făcut-o. Poate i-am fi înțeles și iertat, poate nu. Dar în general eram destul de înțelegători.
Despre colaborarea lui Cornel Ivanciuc cu Securitatea am aflat, în cele din urmă, de la el, dar târziu, târziu de tot. Mai devreme, totuși, decât au aflat cititorii. Mult mai devreme.
În 1995 a început scandalul intimidării lui Horia-Roman Patapievici de către căpitanul Soare, angajat al SRI. Lucrul ăsta, puținele informații furnizate de către chiar H.-R. Patapievici, care pe atunci scria în revista 22, au dus la o reacție rapidă și promptă a societății civile.
Ziaristul care a aprofundat cel mai mult cazul, care a mers pe fir și l-a descoperit pe căpitanul Soare, a fost Cornel Ivanciuc, într-o serie de materiale pentru Academia Cațavencu și pentru 22.
Seria asta de materiale l-a lansat, practic, pe Cornel ca ziarist. Până atunci trecuse cumva pe sub radar, fiind, în primii ani, doar omul care lucra cu Felix Anton Rizea în firavul departament de investigații al Academiei Cațavencu. Materialele, extrem de documentate, despre Securitate, mai ales cele din 22, l-au transformat rapid în vedetă.
Aceleași materiale l-au enervat din cale-afară pe Virgil Măgureanu, directorul de pe atunci al SRI. Înarmat cu un dosar groscior, Măgureanu s-a dus în redacția revistei 22, unde a avut o întrevedere cu șefa publicației de atunci, Gabriela Adameșteanu. I-a arătat acesteia documentele din dosarul pe care-l purta cu el, încercând să demonstreze că Ivanciuc a fost turnător la Securitate. Gabriela Adameșteanu nu l-a crezut și l-a ușuit din biroul ei, spunându-i că e vorba de niște plastografii menite să decredibilizeze un ziarist curajos. După această întâlnire, Gabriela Adameșteanu ne-a avertizat pe noi, nu mai știu exact prin cine, că Măgureanu umblă prin oraș ca să-l compromită pe Cornel. Să avem grijă.
Celulă de criză convocată rapid, discuție bărbătească, în grup, între noi și, desigur, cu Cornel Ivanciuc. Eram convinși că Măgureanu minte, doar ne era dușman declarat. Doar că nu mințea. Cornel chiar fusese, și el, racolat de Securitate. Totuși, povestea lui era mai convingătoare decât cea a lui Măgureanu.
Cornel ne-a spus, atunci, că i s-a înscenat o chestie penală, o infracțiune la comiterea căreia el nu participase, dar a fost băgat în poveste doar pentru ca Securitatea să aibă cu ce-l șantaja. Și l-a șantajat, el a cedat și uite-așa a devenit turnător. Dar să știm că el a fost un turnător de treabă, nu a făcut rău nimănui și mai mult i-a băgat în ceață pe securiști.
L-am crezut, de ce să nu-l credem? Doar era de-al nostru și se lupta cu ei.
Peste ani, peste 11 ani, CNSAS ne-a furnizat povestea reală. Mult mai cruntă și mai abjectă decât ne-o spusese Cornel. Atunci, în 2006, când eu nu mai eram la revistă, Ivanciuc a fost exclus din caseta redacțională și n-a mai scris în Academia Cațavencu până în 2010. Atunci, când m-am întors la revistă și l-am găsit în biroul în care-l lăsasem în 2001, m-am simțit prost. Adevărul e că și fusesem.
