Nu mai am de mult vreo emoție în ce privește cărțile de poezie ale lui Liviu Ioan Stoiciu: e tipul de autor cu care mergi „la sigur”, pentru că nu publică decît ceea ce merită să fie publicat.
Dar nota particulară a poetului „optzecist”, care nu seamănă cu nimeni din generația lui, este dată de o creativitate devenită ritmicitate. Într-un sistem cultural și societal normal, cu scriitori profesioniști care trăiesc din scrisul lor, Stoiciu ar fi unul dintre ei. Acolo unde alți autori au blocaje de inspirație, frica paginii albe și groaza sterilității, LIS, cum i se spune lui Liviu Ioan Stoiciu, pare să nu aibă nici o problemă. În fiecare an primesc o carte de la el și, nu știu cum se face, niciodată nu sînt dezamăgit de conținutul ei.
Așa s-a întîmplat și acum, cu Nous, volum scos la o editură fără putere de difuzare, dar care i-a oferit condiții grafice ireproșabile. Chiar dacă n-ar fi apărut numele poetului care semna versurile din el, l-aș fi putut imediat recunoaște pe Stoiciu în textele ample, epic-dramatice și tăiate impredictibil, în imaginarul contorsionat, mai degrabă post-expresionist decît postmodernist, în obsesia creativă pentru nevăzutele ce impregnează existența și biografiile. În prima secțiune și cea mai consistentă din carte, Stoiciu îi dă o extraordinară replică marelui Sorescu din La Lilieci, făcînd poezie tragică dintr-un material rural pe care poetul „șaizecist” îl desfășurase mai degrabă comic. În următoarele, LIS își scoate personajele din cadru pentru a se fixa în pagini pe el însuși: observatorul devine, din subiect cunoscător, obiect al observației, făcută tot cu cruzime analitică, pînă la intim.
De obicei dau citate din poeți pentru a-mi susține afirmațiile critice, dar acum nu e cazul, fiindcă poemele marca Stoiciu sînt mari și stranii ca niște pietroaie de la Stonehenge; și e inadecvat să le decupezi.
Pe ele scrie LIS, oricum, adică inițialele unui mare poet român contemporan, care mă sperie prin faptul că e născut în aceeași zi cu mine. Sorescu era pe 29 februarie, nu pe 19, dar și-a schimbat oltenește data, ca să-și facă aniversarea în fiecare an, nu la patru ani o dată.
Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura Limes, Cluj, 2015, 94 pag.
