Acum trei ani m-am dus la Medgidia la lansarea unei cărți a istoricului Adrian Ilie. (Nici o legătură cu fotbalistul.) Mai fusesem acolo și cu vreo doi ani înainte, să mă întîlnesc cu cititorii, în calitate de fiu romancier al orașului. Istoricul e profesor de liceu în Medgidia. Un tip de o modestie aproape sinucigașă. Cum citisem ceea ce scria Adrian Ilie, le-am spus celor de față că ar fi trebuit să fie fericiți că istoricul trăia printre ei. Mult mai mult însă, unul dintre marii turcologi din România, Tasin Gemil, l-a firitisit pe istoricul Ilie al Medgidiei, încît acesta plutea, parcă, de fericire. Erau de față vreo șaizeci de persoane, de toate vîrstele. Iar plutirea istoricului mi-a adus aminte de o întîmplare din copilăria mea.
Cu acea ocazie, mai exact după ce s-a terminat întîlnirea cu publicul, istoricul Tasin Gemil mi-a reproșat politicos că îi confundasem în romanul meu Medgidia pe tătarii adevărați cu așa-numiții țigani tătărești. Pînă la urmă ne-am înțeles, adică doctorul în istorie Gemil a admis că ironiile mele nu proveneau dintr-o confuzie. Sau, cine știe, a făcut asta din politețe. Istoricul fusese și ambasador pe vremuri.
Era o zi de vară atît de călduroasă, încît nu ciripeau nici vrăbiile. Orașul pe care-l știam din copilărie se schimbase prin centru atît de mult, că îmi pierdusem vechile mele puncte de reper, de pe vremea cînd mă duceam la biblioteca orașului, să iau cărți cu împrumut. Pe atunci aveam vreo 12 ani și între centrul orașului și gară mai exista podul de peste canal. De pe balustrada acelui pod am sărit și eu în apa canalului, la fel ca alți băieți, chiar dacă nu știam să înot prea bine. Apa aducea un miros de ierburi și uneori de mortăciuni, dintre care unele erau oameni care se înecaseră și ieșiseră la suprafață după mai multe zile.
Pe atunci nu-i căuta nimeni pe înecați, fiindcă oricum aveau să iasă la suprafață, după un timp. Cînd o pățea și un fiu al Medgidiei, sinucigaș, bețiv sau ghinionist, în oraș se spunea că-și luase canalul încă o victimă.
Pe unul dintre înecați l-am văzut scos la mal. Eram împreună cu Petre Iepure, care avea aceeași vîrstă ca și mine și pe care-l porecliserăm Petrache Lupu de la Maglavit, pe scurt Magla. Și azi îl țin minte pe înecat, un lipovean blond și lung, căci înalt nu mai putea fi, cu pielea vineție și cu o burtă uriașă, pe cale să explodeze.
În ziua lansării de carte a istoricului s-a apropiat de mine un tip care mi s-a recomandat Magla. Am stat de vorbă vreo cinci minute. În mirosul de cărți vechi și de detergent ieftin din biblioteca orașului, am simțit din nou mirosul nenorocit al înecatului care era scos la mal sub ochii noștri. Și cred că și Magla simțea același lucru, fiindcă ne-am despărțit fără să ne dăm numerele de telefon unul altuia. Poate data viitoare, care n-a venit nici pînă azi.
1.100 de vizualizări
Tasin sau Tahsin? Oricum, un domn distins care face cinste Medgidiei. La fel ca fiul romancier al orasului, chiar daca finalul e trist.