Inele și mistere

Una dintre cele mai frumoase cărți de Aurora Liiceanu e Șiragul cu inele. Și, cu un vechi cuvînt, poate cea mai pilduitoare. Douăsprezece istorii despre puterea inelelor – fără altă legătură cu filmul Stăpînul inelelor decît trimiterile la magia în care sînt învăluite anumite inele. Tot atîtea povești de dragoste, ură, trădare, eroism, lașitate, hoție și generozitate. Protagonistul lor, inelul, ne previne autoarea, are însușiri care-l fac recunoscut drept „vindecător, însoțitor, prestigios, faimos, genealogic, imagistic, iubitor, versatil, invizibil, vorbăreț-bîrfitor, nostalgic, complice“. Spre deosebire de vremelnicii săi aparținători, inelul e imun la trecerea timpului, încît ai zice că el, purtatul, e adevăratul stăpîn în această relație, nu purtătorul său.

Aurora Liiceanu psihanalizează aici investițiile sentimentale pe care le facem într-un asemenea obiect aparte – care poate fi o bijuterie menită să ne distingă orgolios de ceilalți, un simbol al puterii purtătorului sau, dimpotrivă, un semn paradoxal de umilință din partea acestuia. Chiar dacă trece de la o persoană la alta, inelul nu-și schimbă cameleonic personalitatea, nu se adaptează adică la trăsăturile celui pe al cărui deget ajunge. Rămîne egal cu sine însuși. Aidoma personajelor din istorii ori din legende, inelul are propria sa biografie în care se înșiruie viețile și întîmplările celor ce l-au purtat.

Ca să înțelegi însă povestea unui anumit inel, e de părere Aurora Liiceanu, trebuie să știi și cum e cu locul în care se află. Dacă acel inel – în cazul de față, nouă la număr, toate vindecătoare! – se află într-o mănăstire din Spania, e musai să afli povestea lăcașului, iar ca s-o poți pricepe, istorisirea se cuvine să înceapă cu locurile din care mănăstirea face parte. Așa că, înainte de a relata peripețiile celor nouă inele vindecătoare, Aurora Liiceanu spune povestea țării spaniole a Galiciei, apoi a provinciei în care se găsește mănăstirea și a mănăstirii înseși, și de-abia după această învăluire în cercuri tot mai mici trece la cei nouă cardinali și la modestele lor inele. Cardinalii renunță la rangul lor și se retrag la mănăstirea din Galicia. Toți nouă sînt înzestrați cu puteri vindecătoare atît de mari, încît acestea sînt transferate și inelelor umilinței lor, care uneori erau încredințate bolnavilor pînă la vindecare. Însă ceea ce părea o frumoasă și pilduitoare legendă se dovedește curată istorie cînd patru dintre cele nouă inele sînt descoperite într-un mormînt uitat din biserica mănăstirii. Autoarea n-a aflat dacă regăsitele inele și-au păstrat puterile de odinioară. Poate că nici n-a încercat să știe, fiindcă i se pare mai interesant misterul care supraviețuiește descoperirii – ce s-a întîmplat cu celelalte cinci inele, care au rămas parte a legendei?

Prin intermediul inelelor despre care a ales să scrie, autoarea străbate secolele și istoria. Unul dintre ele, furat de un corb devenit celebru grație acestei hoții, i-ar fi aparținut lui Iancu de Hunedoara. Altul, scriitorului portughez Antonió Lobo Antunes, „un maestru al amintirilor“, care a primit inelul de la nobilul său bunic.  Apare în carte și așa-zisul inel de familie deținut de Bibi Netanyahu, premierul Israelului, care își impresionează vizitatorii de rang înalt cu istoria (inventată) a inelului său. Ultimul dintre inelele-personaje din cartea Aurorei Liiceanu este cel al actorului Constantin Nottara. De mult pierdut sau furat, inelul fusese primit în dar de Nottara de la colegii lui de la Teatrul Național, cînd împlinise 50 de ani. Dispărînd, inelul a avut aceeași soartă ca vechiul imobil al Teatrului Național. Fațada teatrului însă a fost reconstruită după 1990 ca parte a clădirii unui hotel. Inelul lui Nottara o fi supraviețuind și el pe degetul cuiva care nu-i știe povestea? Asta m-am întrebat după ce am închis cartea, în al cărei P.S. Aurora Liiceanu își pune, pe jumătate convinsă, întrebarea „Cum să nu crezi în făcături?“. Chiar așa, cum să nu crezi?

Aurora Liiceanu, Șiragul cu inele, Editura Polirom, 2025.

1.096 de vizualizări