Am cu ING o relație îndelungată și plină de coborâșuri. Chiar nu-mi amintesc ca relația asta să fi fost vreodată în urcare, în ceea ce mă privește.
E drept, am început cam în forță. Pe când aveam relații contractuale cu alte bănci – modeste, dar serioase –, am schimbat agenția de publicitate pentru care lucram și m-am mutat la alta, tot multinațională, al cărei client era ING. Cum înainte mai lucrasem pe conturi de bănci, atunci când a fost nevoie de o campanie nouă pentru retail-ul ING eram în echipa însărcinată cu partea de creație. Ne-am chinuit cam o lună cu adaptarea unor spoturi mai vechi, adaptare care i-a costat pe cei de la bancă aproximativ 10.000 de euro, pentru ca, înainte cu doar trei săptămâni de transmiterea campaniei pe TV, să-și dea seama că avuseserăm dreptate atunci când le-am spus că asta nu merge și că au nevoie de ceva nou. Întâlnire de urgență, priviri pline de speranță îndreptate spre directorul de creație, spre copywriter și spre account manager. Era joi după-amiază, iar oamenii erau disperați. Noi nici nu ieșiserăm bine din sediul lor și, mergând spre mașină, clociserăm două idei. Nu geniale, dar bune pentru situația dată. Până la agenție, ideile erau suficient rafinate pentru a putea fi transformate în script-uri. Ceea ce, până la ora 18, s-a și întâmplat. Aveam așadar, joi la ora 18, două propuneri viabile de spoturi TV. Dar – pentru că așa se fac lucrurile – ele au fost prezentate clientului abia luni, în jurul prânzului. Păream destul de obosiți (mulțumită petrecerii de duminică noaptea) încât să fim credibili când am spus că pentru cele două clipuri s-a muncit din greu peste week-end. Le-am prezentat propunerile noastre, am făcut recomandarea pentru spotul pe care-l credeam mai bun, iar acesta a fost aprobat pe loc. Era grabă mare, așa că am plecat cu spotul aprobat și am găsit rapid casă de producție, un regizor belgian, actorii potriviți și decorurile pe măsură. Nu mai povestesc despre peripețiile de la filmări, căci am suferit destul de mult din motive tehnice. Ideea e că toată campania lor (TV, radio, print, outdoor) a fost gata în trei săptămâni. Prețul, însă, a fost pe măsura urgenței, căci cei care au cât de cât legătură cu publicitatea știu că o astfel de campanie nu se face într-un timp atât de scurt. Nu când la mijloc sunt două multinaționale. N-am voie să vă spun cât de scump a fost, dar pot să vă spun că a fost scump rău.
În fine, campania aia m-a convins că merită să-mi deschid un cont la ING. Fuseserăm atât de persuasivi în idei și execuție, încât m-am înființat la prima sucursală a băncii să-mi fac un cont în lei, unul în euro și să-mi iau cardurile aferente. Iar aici a început decăderea relației mele cu ING. Am așteptat PIN-urile o lună, fără ca acestea să vină. A fost nevoie de emiterea unora noi și de încă două săptămâni de așteptare. După aia, în timp, am mai schimbat carduri. PIN-urile, la fel, n-au vrut în ruptul capului să ajungă în posesia mea. A fost nevoie de scandaluri, de texte pe blog, de telefoane de recuperare a codurilor respective. Am insistat în relația cu banca pentru că-mi este comod sistemul lor de homebank și pentru că am un soi de nostalgie a perioadei în care mai lucram în advertising. Anul acesta, însă, deși îmi cunosc e-mail-ul și îmi trimit constant tot felul de informații inutile, am aflat că mi s-a schimbat tipul de cont doar când am ajuns iar la bancă pentru reînnoirea cardurilor. Nu că m-ar fi întrebat ceva. Doar m-au anunțat, și asta cu jumătate de gură. Am înghițit, am mers mai departe. Încă nu depășiseră orice limită a măgăriei.
După aia, am trecut deunăzi pe la bancomat. Aveam de muls cardul pentru câteva pachete de țigări. Numai că, de unde până nu demult putei extrage de pe card sume multiplu de 5 lei, de câteva luni retragerile deveniseră, obligatoriu, multiplu de 10 lei. Sâmbătă, însă, nu mai puteai retrage decât multiplu de 100 de lei.
E cunoscut faptul că salariile românilor sunt, toate, multiplu de 100 de lei. E cunoscut faptul că toate lucrurile costă din 100 în 100 de lei. Se știe că poți plăti cu cardul absolut orice și că, în general, nu ai nevoie de bancnote mai mici de 100 de lei. Sau, cel puțin, așa cred nesimțiții ăia care s-au decis să ne țină ostatici banii. Iar nesimțire e un cuvânt blând.
Nu am impresia că celelalte bănci ar fi mai bune sau că mi-ar oferi servicii favorabile mie, cât de cât. Așa că mă gândesc nu să schimb banca, ci să mă răzbun. Cum, încă nu știu, dar dumneavoastră veți fi primii care veți afla.
Publicat în Cațavencii, nr. 21 (99), 2013
