Ca să fiu sincer, e ceva vreme de când urmărim cu maxim interes evoluția la bara acuzaților a lui Dan Grigore Adamescu. O facem dintr-un interes meschin, trebuie să recunoaștem: vrem să vedem dacă justiția omenească merge mână-n mână cu ceea ce ne închipuim noi că ar fi justiție divină.
Glumesc, însă foarte puțin. Dan Grigore Adamescu ne-a fost subiect încă de pe vremea când numele revistei era compus din două cuvinte. Am scris îndelung și apăsat despre domnia sa încă de pe vremea când nu se făcuse patron de presă, de pe vremea când România Liberă era un cotidian respectabil, angajat politic dar onest, ferit de obediențe politice dăunătoare. Intrarea lui Dan Grigore Adamescu în presă, alături de nemții de la WAZ, de la care a supt credibilitate pentru a-i alunga apoi așa cum l-a aruncat pe Petre Mihai Băcanu, ar fi trebuit să stârnească semne de întrebare celor a căror semnătură se regăsea atât în paginile RL, cât și pe ștatele de plată ale miliardarului. Dar n-a stârnit. Răspunsurile fiind mereu aceleași: “n-am știut”, “n-am eu treabă cu partea de business”, “eu doar scriu” etc, etc. E o abordare falsă, căci dacă nu știi pentru cine lucrezi, nu poți pretinde ca ziarist, că ai fi capabil să știi prea multe despre alți oameni, despre care scrii cu voluptate și cu aere depline de atoateștiutor.
Sub conducerea finaciară a lui Dan Adamescu, România Liberă a alunecat rapid pe partea unui partizanat lovit de cecitate, susținut financiar din banii asiguraților la Astra. Atâta vreme cât salariile au venit la timp iar dreptul la idolatrie a fost garantat angajaților, lucrurile au fost la fel de roz ca la început. Și, totuși, câtă lipsă de pasiune poate avea un ziarist pentru a nu verifica, la chioșc, starea reală a audienței sale? Cât de auto-suficient să fii pentru a nu te interesa câț oameni te citesc în realitate? Căci s-a scris mult despre tirajele false raportate de România Liberă, dar liderii de opinie portocalie n-au luat seamă, plăcându-le să creadă că e doar răutatea colegilor, că ei chiar sunt cumpărați de zeci de mii de oameni, deși la tarabe vânzările nu treceau de pragul fatidicei cifre de 2-3.000. Turnul de fildeș a început să se arate crăpat și la interior de-abia după ce întârzierile salariale au devenit o obișnuință. “Cum, dar noi, care vindem atât de bine și avem atâta publicitate, nu avem bani nici de salarii? Noi, care cumpărăm branduri de presă la prețuri exorbitante, trebui să așteptăm cu lunile în fața casieriei?”. Și am ajuns, de fapt, la ceea ce ne-a rănit cel mai mult, în perioada noastră cea mai nasoală, de la începutul anului 2011: o ziaristă, o colegă de breaslă, până la urmă, a preferat să-și crediteze patronul dubios, făcându-i jocurile vizibil murdare. Și a făcut asta fără să se chestioneze asupra moralității a ceea ce făcea, fără să se îndoiască vreo clipă de veridicitatea mesajelor propagandistice pe care le îmbrățișa fără crâcnire. Sabina Fati, căci despre domnia sa este vorba, a accepta să fie interfața lui Dan Grigore Adamescu atunci când acesta a cumpărat marca “Academia Cațavencu”. Ea, o ziaristă cu conturile goale, a acceptat ca un avocat – astăzi mort în urma impactului cu metroul – să liciteze în numele ei o sumă care a trecut de milionul de euro. Fără a se gândi că face un serviciu unui mafiot, fără a se întreba dacă gestul ei este corect față de niște oameni care au muncit din greu 20 de ani pentru brandul respectiv. A făcut-o, pur și simplu, pentru că n-a avut curiozitatea esențială pentru un jurnalist de a audia și partea cealaltă. În cercul său de închinători, noi eram oamenii răi, iar Dan Grigore Adamescu era un burtos fermecător cocoțat pe un cal alb, care voia să smulgă din mâna unor ticăloși o revistă care, cândva, însemnase ceva și pentru doamna Fati.
Astăzi, cu largul concurs al DNA, se dovedește că ticălosul era cel care trăgea de sforile doamnei Fati. Se dovedește că “salvatorul” presei satirice din România era, de fapt, coruptul, șpăguitorul de magistrați, mafiotul care-și împinge avocatul spre sinucidere, spoliatorul propriilor afaceri și cel care își plătea fidelii cu bani deturnați, iară nu produși de ei. A demisionat, de rușine, vreunul dintre deontologii de la România Liberă? A recunoscut, oare, cineva, că a stat în slujba unui becisnic, cerându-și scuze? Nu, desigur. Se aplică prezumția de nevinovăție.
Stați iniștiți, nimeni nu vă va considera complici morali ai unuia dintre marii infami post-decembriști: sunteți prea mărunți!
Felicitari pentru articol!