Corectitudinea politică în literatură și nu numai acolo mi se pare în general o tîmpenie. Iar cînd, din cauza ei, se ajunge la cenzurarea autorilor clasici care n-au știut în secolul al XIX-lea sau la începutul celui următor că va veni o zi în care textele lor vor fi epurate de anumite cuvinte, fiindcă ar fi incorecte, tîmpenia asta devine o monstruozitate. Scos din papuci de această așa-numită corectitudine, de care profită delatorii și imbecilii cu titluri academice ca să-și dea importanță, Andrei Șerban și-a luat tălpășița de la teatrul La Mamma. În schimb, autorii satirici din lumea largă au găsit în corectitudinea politică un nesecabil izvor de inspirație.
De cîțiva ani, Dan Darie se ocupă sistematic, în Cațavencii, de această aflare în treabă cu pretenții de îndreptar al gîndirii, așa că s-a gîndit să scoată o antologie din istoriile lui corecte politic. În carte, schițele lui sînt orînduite cronologic; încep cu personaje ale antichității și ajung pînă în epoca modernă. D.D. le așază metodic pe acest pat al lui Procust. Pentru cine le știe nu strică o aducere aminte – toți avem nostalgia umorului de cîndva, care funcționează ca madlena lui Proust înmuiată într-un mediu acid. Volumul începe de la Pericle și acuzațiile că ar avea o orientare sexuală complet rușinoasă și se încheie cu Adolf Hitler și lupta lui pentru reprezentarea corectă a nazismului.
Toate schițele convocate în carte funcționează în registrul absurdului, deși, dacă ne aducem aminte de diverse situații practice și contexte artistice ale corectitudinii politice în acțiune, băgăm de seamă că realitatea însăși se poate transforma într-o crasă absurditate. Și cum D.D. mai vîră și el bățul prin gard, ca să-i întărîte pe corecți, normalitatea istorică se transformă într-un balamuc postmodern în care menționatul Pericle, aflat în campanie electorală, e acuzat că s-ar deda cu femeile la ceea ce atenienii antici făceau „numai“ cu bărbații. Așa că Pericle găsește soluția. Să trimită degrabă o depeșă către Xerxe, prin care să-l invite pe persan să vină degrabă la Atena într-o operațiune de denazificare, spre triumful democrației.
De cele mai multe ori, titlul schițelor te anunță încotro bate autorul: Leonida, eroul grecilor obișnuiți să recurgă la termopile și relații sau Caesar și includerea Galiei în diversitate ori Oculta mondială nu vrea să știți asta, dar Caesar a fost adus la putere de industria jocurilor de noroc. În istoriile lui, D.D. pune la treabă caii de bătaie ai extremismului autohton, începînd de la răposatul C.V. Tudor, primul care „dezvăluia“ în hebdomadarul său, România Mare, ce punea la cale Oculta mondială împotriva României și a patrioților ca el și ajungînd la urmașii lui de azi, care în pană de idei, îi reîncălzesc dezvăluirile fără să-l citeze. În carte apar în serial Vlad Țepeș, cu, printre altele, mersul la colindat și cu clasa muncitoare, Ștefan cel Mare, cu cele două domnițe LGBT, Mihai Viteazul, cu „unirea tuturor românilor, indiferent dacă erau unguri, tătari sau sași“, Dimitrie Cantemir, cu Destructio Moldaviae, și Brâncoveanu, la Porțile Raiului. Din istoria universală, D.D. îl pomenește pe Columb în America, descoperă în Madame de Pompadour o precursoare a luptei femeii pentru egalitate și demnitate. În fiecare text, poantele se succed în crescendo, cu jocuri de cuvinte și cu situații care mai de care mai călcătoare pe bătăturile adepților corectitudinii politice, încît nu poți să nu fii de acord, în final, că, în seriozitatea ei încruntată, afacerea asta e de un umor involuntar irezistibil pe care D.D. îl descoperă cu aparentă inocență și îl colecționează într-un insectar al absurdităților hieroglifice.
Dan Darie, Istorii corecte politic: primul volum care se identifică drept I, Editura Junimea, 2024.
