N-ai fi zis că era scriitor, dacă-l vedeai prima oară. Avea o figură comună și un zîmbet de om cumsecade care nu vrea să iasă în evidență. Se îmbrăca în costume cenușii sau de un cafeniu șters. Observai că poartă cravată, dar fără s-o remarci. Nu se despărțea de o servietă neagră, veche, din piele de porc, care părea tot timpul plină. Aducea a funcționar bonom, dar rezervat.
Cînd a citit prima oară la „Junimea” și-a scos textele din servietă fără să se grăbească și cu aerul că urma să citească niscaiva procese-verbale. Nu mai țin minte cine-l invitase sau mai degrabă îi sugerase să se producă la cenaclu. S-a recomandat cu o gravitate sfioasă: Ioan Lăcustă, de la Magazin istoric.
Așadar acesta era Ioan Lăcustă, cel ce scria despre faptele diverse interbelice, pe care le citeam cu o plăcere de-a dreptul vicioasă. Cu ele începeam lectura revistei și, după ce străbăteam articolele care mi se păreau interesante, nu prea multe, le mai citeam o dată. Mi-l închipuiam sărit de 60 de ani, colocvial și purtînd papion. În mintea mea, Lăcustă era un soi de Șerban Cioculescu mai tînăr. Unii dintre cenacliști, care nu citeau Magazin istoric, erau destul de sceptici la început în privința lui. Mai apăreau pe la cenaclu diverse persoane care scriau proză în secret și care, aflînd de „Junimea”, voiau să-și încerce norocul la cenaclu. Asta mai ales după ce apăruse Desantul. Ăștia erau rași cu îngăduință. Chiar și neiertătorul Gheorghe Iova avea grijă să nu-i facă să plece cu coada între picioare.
Cînd Lăcustă a terminat de citit, toți eram încîntați și ne uitam unii la alții cu bucuria aceea pe care ți-o dă descoperirea unui scriitor neîndoienic. Povestirile lui erau impecabile. După ce au început să plouă laudele pe capul lui, Lăcustă ba se înroșea la față, ba pălea brusc, deși altfel nu i se schimba aerul de funcționar cumsecade. Am descoperit ceva mai tîrziu că eram vecini de cartier, în Drumul Taberei. El, becher. Locuia împreună cu bătrîna lui mamă într-unul dintre Z-urile de peste drum de complexul Favorit. Ne-am împrietenit, dar fără mare apropiere. S-a împrietenit și cu Daniela. Băieții mei îi spuneau, cînd erau mici, „Nenea Lăcustă” și, cine știe prin ce asocieri, credeau că era un apropiat al lui Moș Crăciun. După revoluție, Ioan Lăcustă a scris romane, dar cum nu făcea parte din nici o grupare literară de atunci, despre romanele lui nu s-a prea scris, deși tot ce a publicat era de ținut minte.
Într-o zi ne vedem prin oraș și Ioan îmi spune că se pare că nu mai are mult de trăit. Părea neschimbat. Îi spun s-o sune pe Daniela, s-o întrebe unde să se mai ducă. El îmi zice că nu voia s-o deranjeze. L-am bătut la cap, dar nu i-a telefonat. La cîteva luni după aceea aflu că Ioan Lăcustă murise. Un prieten comun îi dăduse telefon și mama lui cea bătrînă îi spusese că Ionică nu mai era. Una dintre povestirile din volumul cu care a debutat Ioan Lăcustă se cheamă „La ușa domnului Caragiale”. Sper că domnul Caragiale l-a întîmpinat cum se cuvine pe Ioan Lăcustă atunci cînd, lucru de care nu mă îndoiesc, s-au întîlnit.
1.187 de vizualizări
