Bucureșteanca get-beget, intelectuală încă bine, știe toate bîrfele orașului, și pe cele din prezent, și pe alea din trecut – istoria în curs și cronica uitată a Capitalei! Îți face confidențe cu superioară ironie – ce știi tu! – despre lumea bună de azi, cîtă mai e, și trece apoi visătoare la înaltele amantlîcuri de secol XIX, ce vremuri! Vezi casa asta? Aici a stat Maria Obrenovici, amanta lui Cuza, de era măritată cu un belgian, Liebrecht. Cuza i-a construit casa Mariei, ca s-o ia de lîngă Liebrecht și s-o ferească de vorbe, da’ și de gelos ce era. Ea, bucureșteanca, are talentul de a afla tot ce mișcă, în București și în țară; de la prietenele din străinătate află și ce mai e nou în Franța și-n America, iar dacă mai întîlnește una, două ca ea sau mai trecute, măcar că și-au făcut lifting, atunci să vezi istorii, povestite la o cafea ori la telefonul mobil – pe WhatsApp, tot un fel de face to face, dar de la distanță!
Această fiziologie impresionistă, în italice, a bucureștencei get-beget, școlite, luați-o ca pe o introducere în atmosfera minunatului roman al Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță. Ca în Dimineață pierdută, prin vocea de neuitat a Vicăi, Gabriela Adameșteanu scrie acum o nouă cronică autohtonă într-o atotcuprinzătoare frescă a României din zdruncinata epocă a restituirii proprietăților – cu jafuri legalizate, cu nesfîrșite procese încheiate prin sentințe puse la cale în cîrdășiile postcomunismului, cu falși proprietari apăruți din neant, cu proprietari care și-au vîndut drepturile pe mai nimic și cu imobile a căror istorie n-o mai știe nimeni, în marea falsificare venită într-o veselie după ce dreptul la proprietate s-a întors în Constituție. Ies la iveală în roman vechi complicități, cărora li se alătură altele noi, mai rocambolești decît cele dinainte, adevăruri gri, fără eroi sau cu eroi pe care Puterea vremurilor noi umblă să-i ridiculizeze, cu ticăloși întreprinzători, cu lichele de partid și securiști care iau țara în arendă pe mai nimic, prin fals și uz de fals în formă continuată. Lucruri și întîmplări știute, de care era și mai e plină presa, cîtă a mai rămas, devin în Voci la distanță treburi personale pe care și le istorisesc una alteia bucureștencele Gabrielei Adameșteanu.
Sîntem la sfîrșitul pandemiei care a răscolit lumea; vocile fac bilanțul – al lor și al celor din jur. Morți, convalescenți, nevătămați pe care Anda, care mai are de tras de pe urma bolii, îi numără și îi comentează la mobil, din casa de la munte, cu amica Letiția. Vechiul truc realist în care locurile și oficialitățile au numele lor adevărate – Bușteni, Predeal, Sinaia, Băsescu, Udrea, Cocoș etc. – pentru a face loc printre ele personajelor inventate. Tehnic, înainte vreme, Voci la distanță ar fi putut fi un roman epistolar, acum e un roman al convorbirilor telefonice și al vizitelor la prieteni, ori la prietenii prietenilor, de amorul artei de a conversa ori în scopuri lucrative – bănoase acte de moștenire, contracte de închiriere. Chestii balzaciene tratate à la Proust ori, de-acasă, ca în ciclul Halipa al Hortensiei Papadat-Bengescu, dar cu accente satirice mai apăsate și cu un neomodernist sentiment al naturii. Ca și în Dimineață pierdută, dar într-o construcție mai complicată, pe care oralitatea stilului unui autor invizibil, care mai întîi se pliază după vorbirea personajelor, apoi dispare cu totul lăsîndu-și personajele să se descurce singure, o face cît se poate de accesibilă, în Voci la distanță nimic nu e „literar“, totul pare autentic la scara 1 pe 1. Arta romanului se naște dintr-o tehnică a citării impecabil stăpînită și din montarea cu skepsis a vocilor și a perspectivelor personajelor într-o frescă de o formidabilă vivacitate, în care singura convenție e aparent totala lipsă a convențiilor.
Gabriela Adameșteanu, Voci la distanță, Editura Polirom, 2023.
