Pe cînd Adrian Păunescu cîrmuia revista Flacăra se duceau la el la redacție inventatori, vindecători de tot soiul și inși care pretindeau că au puteri supranaturale. Toți dornici de popularizare. Păunescu avea doi sau trei oameni de încredere care-i primeau și apoi îi povesteau lui pe scurt ce și cum.
Printre inventatori era și Justin Capră, om plin de idei care venea periodic la Flacăra după ce mai meșterea cîte ceva în atelierul lui. Inginerul Capră avea ușă deschisă la Păunescu, chiar și atunci cînd venea doar în vizită, fiindcă, le zicea poetul celor din redacție: „Un om genial are ceva extraordinar de spus și cînd îți dă bună ziua!”.
Inventatorii care îi prezentau cîte o mașinărie de tip perpetuum mobile îl interesau pe Păunescu mai mult pentru argumentația lor metafizică decît fiindcă ar fi crezut că așa ceva era posibil. Totuși, într-un ungher din adîncurile lui insondabile, la intersecția dintre vis și imaginație, Păunescu spera că, într-o zi, el va fi cel ce îl va descoperi pe inventatorul – care nu putea fi decît român – unui perpetuum mobile adevărat.
În privința vindecătorilor, Păunescu nu se încurca cu oricine. Aveau prioritate absolută cei care pretindeau că aflaseră leacul cancerului sau inventaseră tratamente alternative contra tuturor bolilor. Cum pe atunci nu se mai importau medicamente din străinătate, Păunescu era încurajat de sus să-i popularizeze pe vindecători, deși medici cunoscuți susțineau cu probe că acele leacuri nu făceau decît să le scurteze drumul spre moarte bolnavilor.
Vindecătorii despre care se scria în Flacăra îl apucau pe Dumnezeu de picior. Se îmbogățeau peste noapte cu rețetele lor, îi căutau bolnavi din toată țara. Gurile rele spuneau că Păunescu avea cotă parte din veniturile vindecătorilor pe care-i făcea celebri. Nu s-a dovedit asta, dar răul făcut de tratamentele lor a făcut obiectul mai multor anchete medicale ale căror concluzii au fost făcute pierdute, unele chiar din ordinul lui N. Ceaușescu, cel care începuse să creadă că trebuia să fie nemuritor și nu înțelegea cum de nu erau în stare doctorii lui să-l vindece de diabet.
Păunescu însuși credea în tratamentele vracilor pe care-i lăuda în Flacăra, încît începuse și el să mănînce grîu încolțit și, fiindcă auzise de proprietățile miraculoase ale afinatei, lua cu el cîte o damigeană, cînd se ducea în expediții prin țară cu Cenaclul „Flacăra”. Totuși, în ciuda asigurărilor pe care i le dădeau taumaturgii pe care-i promova, Păunescu, dornic să slăbească, punea în continuare kilograme în plus pe el. Și nu-i trecea nici boala de piele care-i atacase pînă și unghiile. Însă, în loc să se îndoiască de puterile medicinei alternative, poetul se căina că nu era în stare să urmeze tratamentele prescrise, ca la carte. În ultimele sale zile, Păunescu s-a predat doctorilor din spital, după ce vindecătorii și inșii cu puteri supranaturale l-a făcut să-și dea seama că nu știau ce să-i facă.
