Duminica, în facultate era pustiu. Și deci liniște. Doar zgomotul pașilor din holul cel mare de la intrare care semăna cu o corabie răsturnată. Nu-ți prea venea să deschizi gura, ca să nu tulburi liniștea aceea de muzeu după ora închiderii. Cînd Florin Iaru, înalt, slab și cu ochelari, dădea pe la Junimea, îl auzeai de pe holul cam întunecat care ducea către sala unde ne întîlneam. Ori că se contrazicea cu cineva: „N-ai înțeles nimic!“, ori că-și aducea aminte de vreo chestie pe care ar fi trebuit s-o facă și de care se alesese un „Ah!“ alarmat și înmormîntarea rapidă: „Ghinion!“.
Un tip luminos, căruia îi plăcea să rîdă și prietenos de la natură. În timpul săptămînii, cînd venea sau pleca de la cursuri, era totdeauna într-un grup și perora energic. Te contamina cu buna lui dispoziție, iar uneori avea naivități de om cumsecade cînd auzea că vreun cunoscut săvîrșise o porcărie, cu gura sau cu fapta. Opinia publică arunca piatra și el se străduia s-o aducă pe calea rezonabilității: „Stai, că nu-i așa!“. Era tînărul tată al răniților și apărătorul din oficiu al domnișoarelor acuzate de libertinaj de colegele lor în pauzele dintre cursuri. Dacă-i plăcea o carte se ținea de capul tău s-o citești neapărat. Era prieten din armată cu Traian T., poate tocmai din cauză că aveau firi „diametral opuse“: Traian ricana și el îi oblojea pe cei ricanați. Traian era sceptic, el optimist și mereu convins că lucrurile se vor aranja. Traian stătea prost cu pedagogia, în vreme ce Iaru îți explica răbdător modul de funcționare al tuturor lucrurilor din lume. Traian era atent pînă la pedanterie la felul cum se îmbrăca. Iaru nu se sinchisea de țoale și se îmbrăca pe nimeritelea. Am pus ghilimele la diametral opuse, fiindcă de fapt aveau mai multe puncte comune decît deosebiri, printre care și amănuntul biografic că rămăseseră fără tată și își iubeau mamele cît pentru amîndoi părinții. Aveau sensibilitatea mereu în alertă, remarcau și comentau lucruri care altora le scăpau din vedere, citeau cam aceiași poeți americani din generația beat și ascultau aceeași muzică.
Iaru, ai fi zis, nu obosea niciodată. El afla totdeauna primul ultimele noutăți, așa că atunci cînd venea la cenaclu avea cel puțin o știre de ultimă oră. Pentru cîte plănuia să facă, ziua ar fi trebuit să aibă cel puțin 30 de ore. Uneori, însă, dormea epuizat cîte o zi și-o noapte, după care lua lucrurile de unde le lăsase. Astea erau zilele cînd toată lumea se întreba unde e Florin, dar fără să se îngrijoreze – Iaru părea invulnerabil. Dacă mă gîndesc la toate cele prin care avea să treacă, chiar era.
2.911 vizualizări
