Iran: Șahul e mat, nebunul mută la G7

Esența este în simboluri, iar denumirile trag după ele simboluri, trebuie să recunoaștem. Fierbinți, te duce cu gândul la o epidemie de gripă, Ghimpați ar fi ceva legat de Primul Război Mondial, de tranșee și de sârmă ghimpată. Flămânzi evocă fără echivoc o foamete care a obligat țăranii să facă fasting prelungit, în timp ce Podul Înalt ar putea să fie o trimitere la un pod primordial destul de înalt ca să poată trece pe sub el călare Mircea Cel Bătrân. Evident că istoria este relativă și nimic din ce vă zic eu aici poate să nu fie adevărat, dar important este până la urmă ce crede fiecare. De pildă Golful Mexic ne spune clar că este în proprietatea statului mexican, chiar dacă nu este așa, motiv suficient pentru a fi rebotezat Golful America, America de la Statele Unite, nu America de Nord sau – Doamne ferește! – de Sud, cum ar putea să creadă unii. Pentru că asta este soarta oricărui golf din sfera de influență a celor mai bogați jucători de golf din lume, așa cum este Tiger Woods. Strâmtoarea Ormuz este un alt exemplu care îți spune clar că este vorba despre teatrul absurdului, al cărui pionier a fost Urmuz, autor avant-gardist român care a influențat major dezvoltarea dadaismului.

Iată un alt motiv întemeiat pentru rebotezarea acestei strâmtori în Strâmtoarea Trump, după numele unuia dintre cei mai prolifici președinți dadaiști ai Statelor Unite, fondator al curentului magadadaist, parte integrantă a suprarealismului modern global. Pentru cei care nu sunt acomodați cu specificul curentelor în artă, trebuie spus aici că suprarealismul este o mișcare culturală născută după Primul Război Mondial, care a dat o formă artistică subconștientului uman difuz prin exprimarea sa ilogică și onirică contrapusă realității, astfel încât aceasta să devină o supra-realitate. Cele opt petroliere date cadou de iranieni americanilor, fostul președinte american – niciunul dintre cei în viață – care a lăudat atacarea Iranului, negocierile productive SUA – Iran, cât și propunerea iraniană ca președintele de la Casa Albă să devină noul ayatolah, sunt exemple ale modului de expresie suprarealist care folosește din plin uneltele elementului surpriză, juxtapoziția și absurdul fără consecințe.

Și pentru că suntem la capitolul simbolistică a denumirilor, există voci care spun că dadaismul, în limba veche – care este universală, vine de la “daddy”, apelativul pe care l-a folosit Secretarul General NATO Mark Rutte la întâlnirea de la Haga, în 2025, când i s-a adresat astfel președintelui american. Dadaismul, ca formă de artă politică a negocierii, este repus în scenă astăzi la un alt nivel de Donald Trump prin folosirea exhaustivă a improvizației și întâmplării, a nihilismului și a protestului. Într-adevăr, nihilismul ne demonstrează că în condițiile în care chiar dacă Rusia ajută Iranul oficial cu echipamente militare și informații, Putin rămâne tot Vladimir pentru Administrația Americană, iar covorul roșu rămâne ce a fost și chiar mai mult de atât. Protestul în schimb, ca formă dadaistă de exprimare artistică, este folosit ca temă obsesivă la adresa aliaților din NATO care nu au ajutat SUA atunci când a atacat Iranul pentru a-i distruge capabilitățile nucleare. Întâmplarea este forma supremă a convergenței unor teme paralele în discursul dadaist cu urmări directe în realitatea absurdă, așa cum este influența pe care o au bombardamentele israeliene și americane din Iran asupra Kremlinului, petrolul rusesc ajungând la dublarea prețului și la ridicarea sancțiunilor americane, cât și prin sistarea de armament ce urma să fie livrat de Pentagon Ucrainei în ideea folosirii acestuia în războiul din Iran.

Așa am ajuns la actul al doilea al acestui război al cărui scop declarat nu mai este distrugerea puterii nucleare a ayatolahilor, ci deschiderea Strâmtorii Ormuz, care ar trebui să fie treaba de figuranți a țărilor din alianță. Și ce poate fi mai genial ca scenariu decât faptul că închiderea Ormuzului este în sine o consecință a atacării locațiilor cu simbolistică nucleară? Teatrul absurdului mai este jucat magistral de Donald Trump și atunci când declară că singurul aliat de nădejde din NATO este Turcia, care prin președintele Erdogan a definit statul Israel drept stat nazist, războiul din Fâșia Gaza drept un nou Holocaust și îl declară pe Netanyahu criminal de război. Probabil că dacă ar fi trăit Ionesco, ar fi rescris faimoasa sa piesă de teatru Cântăreța cheală după tiparul războiului pentru Ormuz. Cu un mesaj al contradicției și al realității întoarse pe dos într-o manieră dadaistă de manual, Donald Trump tocmai ce a deschis primul act al piesei comandând atacul asupra Teheranului umăr la umăr cu acel Netanyahu din spusele lui Erdogan.

În încheiere revin la rădăcinile dadaismului, la 1916, când avangarda culturală a reacționat la distrugerea și starea ilogică de cruzime care au caracterizat Primul Război Mondial. Maturizarea acestui curent artistic a venit în 1920, odată cu apariția suprarealismului, puternic influențat de Sigmund Freud și a evoluat până la declanșarea Celui de Al Treilea Război Mondial. Dadaismul lui Trump merge din punct de vedere narativ pe principiul escaladării astfel încât intriga pleacă de la apariția unei lipse – lipsa de securitate în conjunctura unui Iran ca putere nucleară, care nu înlătură lipsa, ci o înlocuiește cu o lipsă și mai mare – închiderea Strâmtorii Ormuz (sau mai nou Strâmtoarea Trump). Din punct de vedere scenografic piesa cu pricina are ca fundal o pictură în maniera lui Salvador Daly în care apare o tablă de șah pe jumătate topită, cu un rege alb moștenitor zăcând diform într-o rână printre pionii albi ai revoltei pro-monarhice, făcuți bucăți și ei.

Singura piesă albă rămasă în picioare este un nebun aflat în fața pionilor negri ai Gărzilor Revoluției Islamice, în spatele cărora regele negru, bărbos și cu turban, domină tabla de șah în numele Imamului. Probabil că aici intervine și un sindrom freudian, despre care ar merita discutat altădată, pentru că escaladarea narativă duce la conflict global, criză economică mondială și chiar la foamete la care nici G7 nu mai are soluții, decât cel mult de a-i salva pe cei șapte și nimic altceva. Teatrul absurd propus de Donald Trump nu doar că nu oferă soluții, dar lasă finalul cu interpretări multiple, a la Nostradamus. Fiecare spectator înțelege ce vrea, asta e frumusețea discursului artistic absurd, cu condiția ca sala de spectacol să nu fie atacată cu drone Shahed și suprarealismul să se transforme în măcel.