În 2019, John Banville, laureat cu Booker Prize și una dintre marile speranțe ale Irlandei pentru un nou Premiu Nobel, a primit un mesaj telefonic ca din partea Academiei Suedeze. Cineva care s-a recomandat drept Mats Malm, secretarul Academiei, l-a sunat cu anunțul că i se va decerna premiul lui și unei scriitoare ucrainene. Timp de patruzeci de minute, Banville, rudele și prietenii săi au crezut asta, mai exact pînă cînd aceeași voce care suna de la Stockholm l-a sunat din nou, să-l anunțe că premiul a fost atribuit polonezei Olga Tokarczuk și austriacului Peter Handke, ceea ce era riguros adevărat.
Cînd știi povestioara asta n-ai cum să nu zîmbești măcar cînd auzi numele lui Banville, și chiar dacă romanul lui, Zăpadă, începe cu relatarea unei crime, în mintea cititorului zîmbetul se încăpățînează să spînzure mai departe, în colțul unei guri imaginare. Cu fiecare pagină însă, te trezești zîmbind, tot mai sarcastic, stîrnit de textul irlandezului. Scris în buna tradiție a romanului modernist, Zăpadă are ritmul alert al unui policier, în vreme ce stilistic te trimite la proza calofilă a unui Oscar Wilde, irlandez și acela.
Se simte în carte și experiența autorului de reconstituiri istorice care e Banville. În Zăpadă ne pomenim pe la mijlocul secolului trecut, în vechiul conac al unui nobil protestant de țară din Irlanda. Inspectorul Straffiord, cel trimis de la Dublin să ancheteze crima, a cunoscut pe pielea lui în copilărie răceala neprimitoare a acestor conace care au avut și vremuri mai bune. În tînăra republică a Irlandei, autoritățile se străduiesc ca lucrurile să meargă perfect, iar vechile conflicte dintre catolici și protestanți să fie uitate. Or, inspectorul trebuie să cerceteze o crimă a cărei victimă e un preot catolic, ceea ce-l face să creadă că adevărata lui misiune e să mușamalizeze lucrurile, mai ales că părintele Tom a fost castrat pînă să-și dea duhul.
Banville își descrie detaliat personajele, ca un romancier al vremii, iar ele se exprimă cu o prețiozitate ca de sfîrșit de secol XIX. Din interogatoriile la care-i supune inspectorul pe membrii familiei Osborne și pe localnicii care au legătură cu nobila familie răzbat întîmplări din trecut – desenul din covor al romanului. Unele sînt îndepărtatele legende ale Osbornilor, altele, întîmplări recente, iar din relatările celor care l-au cunoscut pe popularul părinte Tom, cel căruia mîna criminală i-a decupat bărbăția, Banville construiește un personaj a cărui imagine se schimbă cameleonic și surprinzător, ca în romanele Agathei Christie, doamna pe care de altfel o pomenesc cu admirație locuitorii citiți ai comunei.
Zăpadă e un roman satiric, dar cu înflorituri poetice și doldora de generalizări moraliste din care toate personajele au o rezervă aparent inepuizabilă. Combinația asta dă aerul straniu, neomodernist al textului, în afară de numeroasele elemente împrumutate din poveștile gotice, pe care însă raționalul inspector al lui Banville le descompune cu răceală în factori primi, deloc misterioși.
În inteligența artistică sclipitoare a irlandezului care își întoarce personajele pe toate fețele încap și rigori morale tăioase, cînd vine vorba de pedofilie, dar și analiza înțelegătoare a subconștientului personajelor sale care sînt și ceea ce vor să pară, dar și ceea ce se străduiesc să ascundă sau să uite, într-un întreg de o originalitate care te face să regreți că Banville n-a fost decît pentru 40 de minute laureat al Premiului Nobel.
John Banville, Zăpadă, traducere de Ariadna Ponta, Editura Polirom, 2025.
1.634 de vizualizări
