E 23 ianuarie. E noapte, iar frigul începe să se așeze domol peste oraș. Numele orașului e mai puțin important. Unul nici mare, dar nici mic, nici prea frumos, dar nici din cale-afară de urât și, în linii mari, liniștit. Important e că orașul e în Dobrogea, una dintre provinciile istorice ale frumoasei noastre țări.
E frig, sau aproape frig, cum spuneam. E noapte, caloriferele nu duduie pe nicăieri. Așa că oamenii simt nevoia să se strângă unii în alții, ca să se mai încălzească. La teatru e închis, singurul cinematograf din oraș și-a început ultima reprezentație de aproape o oră, așa că operațiunea de încălzire colectivă nu se mai poate întâmpla decât în baruri sau în cluburi. În plus, e vineri seară. Dacă nici vineri seară nu te încălzești alături de semenii tăi, atunci când? E vineri, dar nu mai e mult și se face sâmbătă. Așa că opțiunile sunt limitate. Puține locuri din orașul dobrogean sunt deschise în așa fel încât să poată face punte între zile. Ultima comandă la 11, 11 și ceva, ușa închisă cu puțin înainte de miezul nopții. Contravenienții sunt pârâți la Poliție, iar Poliția e dornică să dea amenzi. Și, totuși, locuri sunt. Muzica duduie, berea curge-n valuri mici, de iarnă, lumea dansează, e cald. Ăsta e. Și se face sâmbătă. Și e 24 ianuarie. Karaokeeee! În definitiv, am mai spus-o, e vineri seară. Dacă nici vineri seară nu te dedai la karaoke în timp ce te încălzești alături de prieteni…
Și karaokele curge frumos, cu melodii clasice din repertoriul românesc. În aer plutește un soi de patriotism, combinat cu ușurința rostirii în limba română. E un oraș nici mare, nici mic, dar cine vrea să vorbească toată ziua în engleză, lucrând ca telefonist pentru o multinațională, se mută mai înspre București. Acolo merg și melodiile în engleză, dar aici Compactul deschide balul și, la o adică, eternii haiduci, simbol al neatârnării neamului, nu se dau nici ei la o parte din calea cântăreților amatori.
Și acum să explic de ce era importantă precizarea că orașul e în Dobrogea. Dobrogea nu e nici Moldova și nu e nici Ardealul. Cum, desigur, nu mai e nici Țara Românească, așa cum era pe vremea lui Mircea. Dobrogea e Dobrogea. De-abia pe 14 noiembrie 1878 Dobrogea a devenit, oficial, parte a ceea ce astăzi cunoaștem drept România. 14 noiembrie chiar e ziua Dobrogei, sărbătorită pe plan local prin mici manifestări cultural-politice. Se depun coroane, se deschid expoziții tematice și cam atât. Entuziasmul, și-așa temperat, nu trece de granițele celor două județe. Și, în nici un caz, oamenii nu ies în stradă arzând steaguri bulgărești sau turcești. Ar fi și absurd, căci Dobrogea este, prin definiție, un exemplu de toleranță etnică. Sunt atât de multe minorități aici încât ar contrazice însuși spiritul zonei să te apuci să te iei de vecini doar pentru că, timp de sute de ani, ei erau stăpânii. Nimeni, cu excepția istoricilor locali și a autorităților mereu hămesite după o depunere de coroane, nu sărbătorește Ziua Dobrogei. E ceva prea exotic, într-o țară în care marea problemă sunt ungurii.
Dobrogea, însă, chiar și luată de val, e alături de țară. Ea sărbătorește alături de munteni, de moldoveni și de ardeleni. Așa cum știe și cum poate ea. Dar aș vrea să văd și eu un club de karaoke din Mizil, Mărășești sau Mediaș, de exemplu, în care clienții să ceară și să cânte „Dobrogea, Dobrogea, îți suntem oșteni / Templu sfânt, templu sfânt, munții Măcineni!”. Țineți minte că rămăsesem la trecerea dintre 23 și 24 ianuarie. Moment în care patrioții naționali au năvălit la microfon, cerând să sărbătorim cum se cuvine ziua Unirii. Și s-a sărbătorit. Cântându-se cântece despre Ardeal.
Înălțător, ce mai. Adică în ziua în care, în 1859, s-au unit Muntenia și Moldova, tot Ardealu-i fruncea. Asta e, dacă Adrian Păunescu n-a promovat și chinuit cântece despre Alexandru Ioan Cuza. E bine, totuși, că le-a chinuit pe alea despre Ardeal: „Vrem liniște-n țară și pace în lume / Dar dac-ar veni vreun blestem / Carpații și frații sări-vor ca unul / Urmând comandantul suprem”. Astea-s versurile care au stricat o seară nici frumoasă, dar în nici un caz urâtă. Versurile lui Adrian Păunescu adăugate la un cântec popular. Versurile unei mistificări istorice și ale unei îndoctrinări care n-a dispărut nici după 25 de ani de la moartea lui Ceaușescu. Suntem patrioți, nene, dar după comandantul suprem mergeți singuri!
