Istoria universală a șmenului, de la analog la digital

Pentru bucureștenii de pe vremea lui Ceaușescu, Centrul Vechi era o fărâmă de Occident și nu neapărat pentru că acolo era, din punct de vedere arhitectural, un București arhaic ce amintea de vremea anterioară venirii la putere a comuniștilor. Capitalismul adevărat începea însă când apăreau pe Covaci, strada cu consignații și marfă adusă din Vest, bișnițarii care schimbau dolari și traficanții de blugi și țigări Kent, asta ca să-i liniștesc pe izolaționiștii patrioți, pentru că bananele erau verzi la Alimentara, rare și cu coadă, numai înainte de Anul Nou.

Cu blugii era relativ simplu, pentru că vedeai bișnițarul umblând fără o destinație anume pe strada îngustă din Centrul Vechi, ținând pe mână o pereche de blugi așa cum ține ospătarul pe mână șervetul alb. Te apropiai de el și ziceai șoptit, din colțul gurii: „Vreau și eu niște blugi”, la care individul se oprea, te măsura din cap până în picioare și te întreba: „Ce măsură porți?”. Îi spuneai, îți arăta blugii de pe mână și îți zicea: „Am Brooklyn, originali. Pune mâna pe ei, să vezi că e marfă adevărată”. Tu pipăiai blugii, achiziționați de bișnițar de pe la arabii din căminele studențești, nu prea aveai idee cam cum ar trebui să fie niște blugi Brooklyn, știai ceva vag despre Levi Strauss sau despre Wrangler din poze. Așa că singurul reper era că blugii trebuie să fie bățoși, material gros, care să reziste pe cowboy. Ajuns la acest nivel, îl întrebai pe bișnițar cât costă, prețul fiind între 1.000 și 1.200 de lei, un salariu de debutant fiind pe vremea aceea undeva pe la 1.600 de lei. Deci aveai cu tine aproape un salariu lunar și erai hotărât să înfrunți orice pericol pentru a intra în posesia fabuloșilor jeanși americani fără de care, ca tânăr, erai cam de Casa de Cultură și de dansuri populare.

Pericolul putea să apară când te lua cu el gagiul într-un gang mai vechi decât Centrul Vechi, ca să îți dea blugii. Intrai în gang, îl urmai pe bișnițar prin mirosul de ziduri îmbibate cu pișat de trecătorii grăbiți și ajungeai la sacoșa cu blugi. Totul se întâmpla foarte conspirativ, ca în filmele cu James Bond, când se întâlneau la Moscova pentru schimb de informații agentul CIA și ăla KGB. Riscul era să ți se bage cuțitul sub nas și să rămâi fără banii de blugi sau să dea peste tranzacție sectoristul și să ajungă în duba Miliției atât antreprenorul, cât și clientul. În semiobscuritatea gangului insalubru ți se dădeau blugii, ți se luau banii, totul pe picior de fugă, sub presiunea unei amenințări permanente că poate veni „organul”. Bișnițarul își juca rolul magistral, privea grăbit peste umăr, vorbea conspirativ, în șoaptă. Te treceau transpirațiile, băgai repede blugii în servietă – că se purtau servietele pe vremuri – și o tuleai din gang pentru a reveni la lumina străzii. Nu aveai cum să știi că, în agitația aia și în semiobscuritatea gangului, blugii care ți-au plăcut erau schimbați – în timp ce tu îi dădeai banii și bișnițarul prestidigitator te punea să-i numeri – cu niște copii turcești, cârpe albastre, croite strâmb.

Valutiștii erau greu de identificat prin mulțimea de oameni care treceau pe Covaci, totuși te prindeai când dădeai de tipi care stăteau pur și simplu privind tumultul străzii. Te învârteai, nu întrebai din prima, te uitai la ei, treceai, te întorceai și era foarte probabil ca unul din ăștia să facă pasul înainte și să te întrebe dacă ești în căutarea a ceva anume. Atunci îți luai inima în dinți și spuneai că vrei niște „verzișori”, tipul zâmbea ușor din colțul gurii și te întreba: „Câți?”. La valutiștii de pe Covaci era o regulă, ca la bancomatele de astăzi, tranzacția era cuantificabilă în multiplii unor bancnote, în general de cinci și de zece dolari, care au exact aceeași dimensiune. Nu exista mărunțiș pentru valută și sumele care se schimbau aveau un standard de 50, 100 sau mai multe sute de dolari, asta pentru a face funcțional șmenul. Să zicem că cereai două sute de dolari, la cât era dolarul atunci la negru, în jur de zece lei, asta însemna pentru valutist un teanc de cinci și zece dolari, ambalați câte o sută de dolari în hârtie de ziar. Ajungeai cu valutistul într-un intrând mai liniștit de pe Covaci și scotea din sacoșă un teanc de o sută, despăturea ambalajul de ziar, număra în fața ta teancul de o sută, îl împăturea înapoi în hârtia de ziar, apoi făcea același lucru cu al doilea teanc, împăturit de asemenea în ziar. Când dădeai leii, el îți înmâna cele două pachete cu dolari și zicea: „Șase, Miliția!”.

Panică. Tipul dispărea undeva într-o curte din spatele clădirii unde se făcuse tranzacția, tu te mai uitai în fugă la teancul de dolari înveliți conspirativ în ziar și te făceai nevăzut pe stradă. După un drum de infarct în care te așteptai să te oprească oricând niște băieți cu cătușele în buzunare, pentru că deținerea de valută însemna pârnaie, ajungeai acasă și constatai că în cele două pachete erau teancuri de hârtii de ziar tăiate perfect la dimensiunea dolarilor. Erau la partea de sus două-trei bancnote, dolari reali, și, văzut din profil, teancul din hârtie de ziar semăna perfect cu un teanc adevărat de dolari. Milițianul și securistul nu apăreau, iar Justiția Divină făcea dreptatea comunistă, păcătosul ce râvnise la fructul oprit fiind astfel pedepsit… În timp ce scriu aceste rânduri, tocmai mă sună un număr necunoscut din altă țară. Un robot cu voce de gagică profi îmi comunică în engleză că acela este un apel de la Revolut și am în așteptare o plată de 80 de dolari care trebuie plătită urgent pentru a nu avea penalizări. Închid, nu am Revolut și îmi aduc aminte de un alt apel telefonic pe care l-am avut săptămâna trecută, când m-a sunat o tipă, reprezentant Vodafone.

Operatoarea îmi zice că numărul meu expiră și că trebuie să-i dau acceptul printr-un „Da” pentru ca acea convorbire să continue. Zic „Da” și tipa îmi zice că trebuie să actualizăm datele, inclusiv alea mai sensibile, cu GDPR. Eu zic că trec pe la sediu a doua zi să vedem care e problema, ea că nu, că în noaptea aceea, la 12, îmi expiră numărul, că e o lege europeană care reglementează asta. Băi, cum să expire un număr de telefon pentru care am un contract cu Vodafone care expiră peste un an? Tipa nu și nu. Abia atunci sesizez un accent de Republica Moldova, mai conversez fără să dau nicio dată cu caracter personal. Închid și sun înapoi – număr inexistent. Sun la Vodafone, scap de roboți și îmi răspunde o domniță cu voce vioaie și fără accent de Bălți. O întreb dacă îmi expiră numărul de telefon, ea îmi zice că nu există așa ceva, eu zic că mi-a telefonat cineva de la Vodafone, că ar fi trebuit să-mi dau datele personale pentru ca numărul să nu expire. Atunci tipa face o pauză și îmi spune că sunt al nu știu câtelea caz de genul ăsta în ultima vreme, că este un scam și că îl va raporta. Mă felicită că nu am pus botul și îmi zice și ea o altă poveste interesantă, povestea ei.

A parcat cam nașpa acum câteva zile prin centrul Bucureștiului și a lăsat numărul de telefon în parbriz pentru orice eventualitate. A rezolvat treaba, s-a suit în mașină, a plecat și, după vreo zece minute, o sună în trafic un tip care zice că e de la compania cu parcările, că a parcat ilegal și că trebuie să intre pe site-ul pe care îl va comunica pe WhatsApp. La un stop intră pe aplicație, ia linkul, intră pe site-ul companiei municipale și vede că are de plătit o amendă cu cardul. Se face verde la semafor, lasă telefonul din mână și uită. Își aduce aminte a doua zi, reintră pe link și vede că datele s-au schimbat. E numele ei, dar data la care a parcat fără să plătească era alta. Intră la bănuieli, sapă și găsește că era un site clonat de șuți. Băieții umblă prin oraș și bagă la arhivă atât numărul de telefon lăsat în parbrizul mașinilor, cât și locul, data și ora, după care sună, anunță că a fost o parcare ilegală și dau link către un site clonat unde ar trebui plătită amenda cu cardul. Înainte să termin convorbirea cu operatoarea reală Vodafone despre lumea în care trăim, îmi mai zice că, dacă aș fi dat și date personale, cu acel „Da” de la începutul convorbirii, băieții ar fi putut face tranzacții în numele meu. Mă cuprinde o angoasă difuză și parcă simt cum îmi dă AI-ul târcoale pe la geamuri, iar hackerii îmi tropăie deja prin telefon și prin contul bancar. Ah, unde sunt șmenurile de altădată?