Ascuns în preajma Călugărenilor, Mihai Viteazul scrutează gînditor și crunt zările. O mare grijă îl apasă. Deși încă nevăzută, primejdia e aproape. O simte în apă. O simte în pămînt. O miroase în aer. Aveau dreptate frații Buzeșți cînd i-au zis: „Băi Mihai, măcar o dată în viață fii și tu Deșteptul în loc de Viteazul și nu fă tabăra într-o mlaștină împuțită și plină de malarie!“.
Deodată, un călăreț se rupe din zare și vine în goană. Vestea n-a ajuns încă la urechile voievodului, dar prin tabără se aude deja un murmur deslușit. „A venit!“
–Ești sigur? întrebă el cînd vestitorul ajunse în fața sa.
–Sigur, Măria Ta!
–Dar a întîrziat cam mult, mormăi încă nesigur voievodul.
–Important e că a venit, Mihai! interveni încurajator Stroe Buzescu.
–Așa e, întări vodă, oftînd ușurat. Slavă Domnului, contesa di Ventini nu e însărcinată!
–Eu întotdeauna am spus că Măria Ta e foarte iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp, interveni înțelept Preda Buzescu.
–Predo, tu cumva ți-ai încurcat replicile și ai folosit-o pe aia din scena în care vorbim despre Sinan? întrebă Mihai vodă cam iritat.
–Măria Ta, eu mai am de zis „Dacă panarama aia are tupeu să vină cu pretenții, mergem cu toții și-i spargem fața, de nu-i mai rămîn nici doi dinți în gură!“. Aș zice că am ales bine.
–Da, Predo, oftă Mihai, ai ales bine… Dar, că veni vorba, despre Sinan ce știm?
–El a venit la timp, răspunse Radu Buzescu, nu fără o mică notă de ironie în voce.
Viteazul nu răspunse unei asemenea provocări copilărești. Spre deosebire de ei, niște boiernași primitivi și certăreți, obsedați doar să-l convingă să facă BDSM cu țăranii de glie, el era un strateg. Un spirit luminat. Un vizionar. Un om providențial care era deasupra acestor meschinării. Își roti ochii de șoim asupra întinderilor parcă nesfîrșite din jurul său și-și repetă pentru a cine știe cîta oară mantra de erou al națiunii: „Asta-i pohta ce-am pohtit: Țara Moldovei, Țara Ardealului, Țara Românească și să-i sparg fața lui Radu!“.
–Și are armată multă după el? întrebă apoi vodă.
–Cîtă frunză, cîtă iarbă, Măria Ta!
–Pe seceta asta parcă nu sună așa de înfricoșător, cumpăni Stroe cu voce tare.
–Și românii noștri s-au născut gata să facă harcea-parcea jumătate din armia turcească! spuse Preda avîntat.
–Pentru că sînt viteji? întrebă vodă, și mai avîntat.
–Nu, pentru că sînt niște putori care adoră să taie frunză la cîini!
–Vitejii mei, tună Mihai ridicîndu-se în scări, ora biruinței a sosit! Să ne întărim cugetul și brațul! Să fim gata să dăm piept cu vrăjmașul! Să…
–Să trimitem un sol în tabăra lui Sinan, să vadă turcul că iubirea de moșie e un zid în care o să-și spargă airbag-urile. Unul care să-i facă pe păgîni să tremure de groaza noastră. În fine, un viteaz al cărui renume să exprime clar pofta noastră de luptă, dragostea de libertate și încăpățînarea de-a ne apăra neatîrnarea!
–Bine, trimite-l pe Preda.