Versailles, 1793. Seara ar vrea să se lase pașnică, dar, poftim, budoarul reginei este invadat de un grup impresionant de cetățeni care par apăsați de-o mare supărare. De fapt, par că abia-abia se mai țin să nu răbufnească.
– Ce e, băieți, educația precară v-a făcut să credeți că „budoar“ înseamnă altceva? întrebă plictisită regina.
– Bonsoar. Maria-Antoaneta?
– Vorbește frumos, iobagule.
– Pardon, madam. Vreau să zic, doamna regină Maria-Antoaneta?
– Antoaneta? Dar ce sînt eu, pensionară din Bîrlad? Mă numesc Marie-Antoinette. Dar voi cine sînteți?
– Noi sîntem revoluționari.
– Ce păcat…
– De ce?
– Cînd v-am văzut atît de mulți și de porniți, speram să fiți răsculați.
– Eu sînt răsculat! strigă cineva cu o oaie sub braț din mijlocul gloatei, dar vacarmul îl acoperi.
– În fine, și ce vreți de la mine? întrebă regina.
– Dumneavoastră ați spus că, dacă n-avem pîine, să mîncăm cozonac?
– Da, care e problema?
– Să mîncăm cozonac? Cozonac, da? Am auzit bine, co-zo-nac?
– Merge și chec dacă n-aveți cozo…
– COZONAC ÎN POSTUL PAȘTELUI? CE SÎNTEM NOI, SĂLBATICI?
– Îmi cer scuze, nu m-am gîndit, vai, ce gafă jenantă! Îmi pare atît de rău că v-am împins în păcat. Știți ce, iau totul asupra mea! Dumnezeu îi va ierta pe aceia care au greșit.
– Pe ăia da, dar ce ne facem cu ceilalți, care l-au uns și cu pateu?
– Vai, ce scîrbos! Incredibil! Dar cum să facă așa ceva?
– Din cauza voastră, că ne țineți în sărăcie și nu ne permitem să-l ungem cu icre negre!
– Vă rog să mă credeți, mă simt îngrozitor de jenată. Spuneți-mi, ce aș putea face ca să îndrept situația? Îmi vine să intru în pămînt de rușine.
– Ei, doamnă, nici chiar așa. Să nu exagerăm. Nu sîntem animale, ce naiba. Avem soluții alternative. Revoluționare, aș putea spune.
– La ce anume vă gîndiți?
– Simplu și civilizat: un proces stalinist cu rezultatul stabilit dinainte, urmat de execuția dumneavoastră în piața publică.
– Și dacă se uită lumea la mine?
– Aveți ceva de ascuns colectivului?
– Evident că nu, dar să faci din asta un spectacol public…
– Scumpă doamnă, o democrație adevărată nu poate exista fără divertisment de prost gust oferit gratuit publicului de către autorități. Indiferent dacă e vorba de țipetele dumneavoastră de agonie sau de miorlăielile lui Bittman pentru niște șușe pe banii primăriilor, rezultatul e același.
– A, nu! Dacă alternativa e să-l audă poporul pe Bittman, atunci mai bine omorîți-mă pe mine!
– Vă mulțumesc doamnă, întotdeauna am știut că veți face totul pentru binele Franței! Să dea Dumnezeu să facă la fel și conducătorii României.
23 de vizualizări
