Jenică, plagiatul și Cocoșatul

De cînd îi dovediseră confrații plagiatul din Incognito, parcă turbase Eugen Barbu. L-a luat la rangă pe negrul său principal, Cocoșatul, cel cu care mai scrisese cărți împreună. Cocoșatul a ridicat din umeri. Ca ofițer ce fusese, procedase metodic. Subcontractase romanul la vreo doi negri mai mici, că Patronul voia să-l vadă apărut mai repede și el nu mai prididea. De unde să-i treacă prin cap că unul dintre nemernici, ca să scape mai repede, furase zeci de pagini dintr-un rus, care fusese și tradus în românește. Barbu, nimic! Cocoșatul îl băgase în căcat, să-i ruineze cariera! I-a promis că-l dă pe mîna partidului și că pune Securitatea pe el.

Bătrînul negru al lui Barbu avea și el demnitatea lui. A povestit după aceea cum l-a potolit pe clasicul în viață: „Jenică, tu crezi că ieși mai bine dacă eu vin să spun că n-ai plagiat, fiindcă eu că ți-am scris romanul?”. Patronului i se lungește fața: și ăsta era un aspect! S-a apucat să ticluiască împreună cu Cocoșatul o dezmințire, să le închidă gura celor care-l acuzaseră de plagiat. Incognito era un roman post-modern, realizat prin procedeul, îngăduit literar, al colajului. După ce au terminat, Barbu se binedispune. Îi înfundase pe ticăloși, cu postmodernismul lor de infecți! Cocoșatul era de acord cu el și nu prea. Dezmințirea asta, Jenică, era mai bună decît nimic, dar cînd iei zeci de pagini din romanul altuia și le pui la tine în carte, e mai mult plagiat decît colaj. Barbu nu mai înghițea nici de la apropiați să-i spună Jenică. Așa că l-a rîcît și el pe vechiul său negru: „Te dai cu ei, Cocoșatule? Am zis că e colaj, colaj rămîne!”.