Sînt oameni care, cînd îl văd pe Rowan Atkinson, încep să rîdă. Instantaneu. Chiar dacă Atkinson nu face, în acea fracţiune de secundă, nimic din ceea ce ştim că poate face cu faţa lui. Sînt oameni care nici nu ştiu că pe Atkinson îl cheamă cum îl cheamă. Ei vor să meargă, pur şi simplu, la un nou film cu Mister Bean şi, în 99% din cazuri, chiar asta este. În fine, sînt convins că, de cînd anarhia e din nou la modă, există milioane de englezi care de-abia aşteaptau să-l vadă pe celebrul comic cu meclă de lemur domestic cum o pocneşte-n cap pe Regina Elisabeta cu o tavă din argint masiv, din dotarea palatului. Lor (şi copiilor lor sub 14 ani) li se adresează această comedie debilă cu cel mai catastrofal spion din istoria genului.
Pentru cine nu ştie, Johnny English e un fel de agent secret, care a împrumutat de la James Bond smoking-ul şi gadget-urile, de la Austin Power reţeta şi instrumentarul stilistic, iar de la Mister Bean faţa şi restul. Bizara corcitură a debutat în 2003, în filmul omonim, din care rezulta că agenţia MI7 (care a existat cîndva în realitate, sub titulatura extinsă „British Military Intelligence Section 7“) e o glumă proastă. Acum, cînd Johnny English se întoarce, concluzia e aceeaşi. Sentimentul că e ceva profund în neregulă cu serviciile secrete britanice e accentuat de faptul că, în rolul directorului MI7, e distribuită Gillian Anderson, care posedă un cert accent FBI şi o lungă tradiţie în acest sens.
La început, îl găsim pe Johnny English în Tibet, antrenîndu-şi testiculele sub atenta îndrumare a unui maestru marţial, cu barbă albă, de tamarin. Cînd devine clar că se pune la cale un atentat la viaţa premierului chinez, agentul e rechemat la datorie şi descoperă un clasic complot internaţional. Din care nu lipsesc KGB, CIA şi, neaşteptat de inventiv, o criminală septuagenară, dotată c-un aspirator. Nu vă îngrijoraţi: finalul e ca la carte. Conţine o explozie, un sărut şi pe comicul ecranului făcînd chestia aia cu ochii mari, pe care-am văzut-o de 1.000 de ori, în contexte de un umor fizic la fel de gros ca obrazul scenariştilor.
Copiilor care nu l-au prins pe Austin Powers li se va părea amuzant, adulţii vor rîde, poate, la poanta cu „Toshiba British Intelligence“, dar Johnny English Reborn* rămîne o comedie obscen de caricaturală, ticsită de locuri comune gestionate prost. Demersul e oricum inutil, întrucît vremea filmelor cu spioni a apus de mult, dispărînd miza lor politică reală. Sper că, odată cu Four Lions (Christopher Morris, 2010), am intrat în epoca controversată a comediilor cu terorişti.
Dacă doriţi să recomand
1) Satyricon / Fellini: Satyricon (Italia, 1969; regia: Federico Fellini). La Cinemax 2 – vineri, 28 octombrie, ora 0,25. Unii zic că-i o adaptare foarte liberă a operei omonime a lui Petronius, un film excesiv despre promiscuitatea Romei antice. Alţii zic că e o capodoperă. În fine, e un Fellini cu la fel de multă piele dezgolită cît se vede azi la MTV.
2) ILaitakaupungin valot / Luminile periferiei (Finlanda, 2006; regia: Aki Kaurismäki). La TVR Cultural – duminică, 30 octombrie, ora 22,10. O dramă de rîs, în stilul ambivalent al lui Kaurismäki, despre visele năruite ale unui paznic de noapte prea idealist pentru lumea plină de hoţi în care trăim. Dacă mă gîndesc bine, ar putea fi un film deştept despre prostie pur şi simplu.
3) The Usual Suspects / Suspecţi de serviciu (SUA, 1995; regia: Bryan Singer). La Pro Cinema – CineTePrinde, ora 22,45. Două premii BAFTA, două Oscaruri, plus Cristian Tudor Popescu vorbind despre Keyser Söze or whatever you want to call him. Who the fuck is Keyser Söze? Iată una dintre întrebările acelea la care nu se poate răspunde în două rînduri.
