Dacă vezi că o carte e proastă pînă dincolo de jumătate, nu cred că mai are rost s-o citești pînă la capăt ca să te convingi că e proastă în întregime. Alegerea asta însă e valabilă pentru cititorul oarecare, cel ce-și dă cu părerea despre lecturile sale printre rude și prieteni. Dar cînd te dai profesionist în critica literară și mai și scrii cronici la ziar, oricît de impresionist ai fi în metoda ta de a-ți da cu părerea, nu merge să fentezi cărțile. Adică să le evaluezi după ce-ai citit primele cincizeci de pagini dintr-un roman sau, mai rău, să le dai note pe răsfoitelea.
Cine se pricepe cît de cît la îndeletnicirea asta de judecător al cărților se prinde dacă confratele critic își face treaba pe sponci, dar de obicei nu-l dă de gol, ca să nu-l facă de rîs. Ar mai fi un motiv. Asta e o afacere în care se merge pe încredere. În clipa în care l-ai da în vileag pe careva că trișează, îl poți face pe cititor să intre la idei despre onestitatea acestei meserii, în general.
Acum vreo zece ani, autorul unei Istorii (critice) a literaturii române se scapă într-un interviu și recunoaște că a mai scris și despre cărți citite numai pe sfert. N-a ieșit tărăboi, dar imaginați-vă cum ar reacționa confrații unui magistrat care ar declara că a dat sentințe după ce a citit dosarul numai pe jumătate, fiindcă i-a ajuns atît ca să emită sentința. Nu zic că n-or fi existînd și asemenea judecători, dar măcar au atîta minte încît să nu se laude cu coțcăriile lor. Și oricum, după unul ca ăsta, te mai poți duce și la curtea altuia să-ți cauți dreptatea.
Criticul cu pricina a mai comis o performanță și mai și, dar nu la tinerețe, ci pe vremea maturității sale în floare. A scris două cronici la aceeași carte – în prima desființa opul, în cea de-a doua îl lăuda cu seninătate. Atunci criticul a umplut tîrgul că s-au făcut presiuni atît de mari asupra sa, că a cedat, ca tot omul sub vremi. Deși, după o asemenea rușinoasă ispravă, te lași de meseria asta și-i citești de pe margine pe alții, mai rezistenți la apăsări. Însă mai cu un banc, mai îngroșîndu-și epiderma facială, a sărit evaluatorul de cărți peste băltoaca lui populată de broaște rîioase din care a înghițit cel puțin una.
La senectute, cînd alții își spală păcatele, dacă nu din convingere, măcar ca să nu vină posteritatea să le expună în starea dintîi, bănuitul magistru s-a făcut și se face că n-aude întrebările despre broasca lui rîioasă. De parcă s-ar teme să nu-i sară batracianul din gură și să zică cine știe ce.
