Pînă acum, nu m-am exprimat decît tangenţial (Mamă, ce-mi place cuvîntul ăsta, „tangenţial“! Îmi evocă un preludiu reuşit) despre noul nostru prim-ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, dar trebuie să recunosc că mi-e foarte simpatic. Dom’le, băiatul ăsta are „ştofă“, cum ziceam noi la Botoşani, are, să fiu scuzată, c…ie de om politic, nu glumă. Sînt convinsă că, dacă nu cădea dictatura, azi ar fi fost pe puţin prim-secretar la Iaşi şi-ar fi organizat, ca Iliescu în ’77, un Colocviu naţional de poezie unde tinerii poeţi ar fi cerut la „Bolta rece“, bătînd curajoşi cu pumnu-n masă, mai multă libertate de exprimare.
În orice context istoric şi-n orice spaţiu îl pui, dă bine. Pe vremea lui Stalin ar fi fost Lavrenti Beria şi-ar fi fost scos înfăşurat în covor din Biroul Politic, pe vremea lui Brejnev ar fi fost Gromîko, iar pe vremea lui Ucigă-l Toaca ar fi fost ministrul Propagandei. Şi-a început studiile de ebraică relativ tîrziu, dar dacă ar fi trăit în anii ’60, la vîrsta pe care o are acum, l-ar fi adus pe Eichmann la Tel Aviv, în boxă, şi nu l-ar fi ratat, la mustaţă, pe Mengele, cum a făcut, din păcate, Mossad-ul. Şi mai e o chestie: dintre toţi oamenii politici din secolul trecut, numai Ciu Enlai mai are atîtea studii. (Ce-i drept, lui Mao Zedong, ca şi dragului meu Matelot, nu i-au trebuit atîtea).
Din cîte ştiu de pe surse, cum se zice, a învăţat de la Pleşu să aibă o viaţă privată discretă, liniştită, ca Tony Blair, nu ca bozgoru’ ăsta de Sarkozy. Rîde rar, ca De Gaulle, dar şi cînd o face, să te ferească sfîntu’! Cu presa se comportă coerent şi sobru, pentru că ştie că mai toţi ziariştii de vîrf vor avea parte la înmormîntarea lor de şapte salve de artilerie, fiind ofiţeri acoperiţi.
Pe scurt, dacă va candida la prezidenţiale, eu îl voi vota, fiindcă, date fiind cele zise mai de sus, aş vrea să ies la pensie de-aici, de la Cotroceni. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
(va urma)
