♦ Nu ştiu alţii cum sînt, dar una din marile mele plăceri la început de an este să-mi plătesc toate impozitele, taxele, asigurările de sănătate, amenzile – tot ceea ce statul, ca să funcţioneze, îmi cere să scot din buzunar. Cînd mă văd în fine cu toate chitanţele în mînă, o mare linişte îmi pogoară în suflet, mă simt mai bună, mai utilă, membră onestă a societăţii, cetăţeancă slujind interesele patriei mele paşnice. Cred – n-am verificat, că n-aveam la mine oglinda – că atunci cînd ies din circa financiară, o lumină mi se poate vedea pe chip, asemănătoare celei ce se iveşte pe faţa unei fete timide, studioase, de la ţară, care în faţa listei cu cei admişi la Medicină, află c-a trecut de preselecţia la Dansez pentru tine.
Aşa şi eu, ieri. M-am sculat de dimineaţă, am luat toate plicurile care-mi burduşeau cutia poştală şi, la opt şi ceva, m-am prezentat la circă. Surpriză! În spaţiul rezervat casieriilor, nu erau la coadă decît vreo treizeci de persoane: pensionari ce cu mîndrie poartă lumina anilor în plete, bărbaţi voinici, stăpîni pe soartă şi mame cu copii în braţe şi cîteva foste fete de liceu. În nici o oră eram la unul din ghişee: deşi i se stricase computerul, casieriţa era de o rară frumuseţe: te şi întrebai ce caută acolo lîngă computerul ăla nenorocit, cînd ea putea să prezinte meteo la orice canal. Noroc c-a venit o colegă de-a ei mai în vîrstă, cu o foarte discretă şi cochetă urma de mustăcioară pe buza de sus, care în doi timpi şi trei mişcări a repus în funcţiune computerul şi banii mei au intrat în circuitul social pe care-l ştim de la sanscriţi încoace. Bingo!
♦ Dacă în Piaţa Universităţii s-ar fi instalat în aceste zile cîteva chioşcuri unde să se poată plăti impozitele, nu cîteva mii de cetăţeni s-ar fi adunat acolo, ci cîteva zeci de mii. Dar Opoziţia n-are idei.
(va urma)
