♦ În fond, dorinţa Şăfului de a avea cît mai multe case ale lui e cu totul firească, umană aş zice, fiindcă la Cotroceni, oricît l-ar consilia apropiaţii, tot chiriaş se simte, mai ales că precedecesorii dînsului au lăsat, intenţionat sau nu, urme că au trecut şi ei pe-acolo, un fel de „memento mori“: cînd a dat într-un sertar peste un cartuş de „Kent“ uitat acolo, pe care scria „Dlui Coposu, with love. Milică“, Şăfu’ a făcut ca toţi dracii, iar cînd a descoperit în alt sertar o mică ascuţitoare cu girofar, a dlui Iliescu probabil, s-a dres non-stop două zile.
♦ Cei care-l consideră pe Şăfu’ un tip dur, cinic, fără scrupule şi aşa mai departe habar n-au cît e de sentimental: plînge din te miri ce. Aseară, în timp ce-l masam pînă la brîu, că e pudic să-l pici cu ceară, s-a întors spre mine şi mi-a zis: „Nutzi dragă, dacă monarhia salvează România, eu ce mama dracului de rol mai am?!“ – şi-a început să plîngă cu sughiţuri. „Lăsaţi, Şăfu’, că nici monarhiile nu mai sînt ce-au fost!“ – am zis eu. „Uitaţi-vă ce-a păţit regele Norvegiei: a fost dat afară, treaz complet, dintr-un restaurant! Păi, dacă dvs. păţeaţi aşa ceva la «Cireşica», nu veneau DNA-ul, DIICOT-ul, Protecţia Consumatorului şi SRI-ul peste ei?“ Şăfu’ s-a mai înseninat, a oftat şi-a dat peste cap un pahar de „Prozac and Soda“.
♦ Apropo de „Prozac“: are dreptate Liiceanu care zicea, dacă nu mă-nşeală memoria, că dacă Hamlet ar fi avut pe vremea aia „Prozac“, nu mai avea atîtea dileme. Aşa şi Şăfu’: cum ia „Prozac“, cum nu mai are nici o dilemă. Il cheamă pe Boc şi ia numai decizii.
(va urma)
