Stieg Larsson, scriitor suedez devenit celebru pe plan mondial la ani de zile după moarte, a fost, în tinerețea-i agitată, activist comunist, instructor pentru gherilele feminine din Eritreea (le învăța pe doamne cum să folosească mortierele) și ziarist implicat, dedicându-și cariera în presă documentării și expunerii mișcărilor de extremă dreaptă din Suedia. Părerile lui despre jurnaliștii economici, de exemplu, răzbat deseori în cărțile din Trilogia Millennium, puse în gura personajului principal masculin. În Bărbați care urăsc femeile, prima carte a acestei trilogii, Larsson își însărcinează personajul să compare jurnaliștii economici, niște “băieți de prăvălie incompetenți”, cu jurnaliștii care se ocupă de Justiție. În Suedia lui Larsson și a lui Mikael Blomkvist, jurnaliștii pe Justiție se bucură de încrederea publicului și de stima colegilor de breaslă pentru că-și fac treaba profesionist, fără excese și fără să devină vedete pop-rock ale unui domeniu spectaculos doar pentru amatorii știrilor de la ora 5. “Blomkvist compara contribuțiile analiștilor economici cu felul în care lucrau ziariștii însărcinați cu afaceri criminale, sau cu corespondenții în străinătate. El desena un tablou al indignării care ar urma dacă un jurnalist juridic al unui mare cotidian ar începe să citeze fără cea mai mică observație critică afirmațiile procurorului, dându-le automat drept adevărate, într-un proces de crimă, de exemplu, fără să-și procure material din partea apărării sau să intervieveze familia victimei, ca să-și construiască propria opinie despre ce era plauzibil și ce nu era. El spunea că aceleași reguli ar trebui să se aplice și jurnaliștilor economici”, scrie Larsson în Bărbați care urăsc femeile, aceasta fiind doar una dintre mostrele aversiunii sale față de jurnaliștii economici, care ajunseseră, în opinia lui, să ridice statui de cuvinte escrocilor care reușeau în viață.
Cumva, observația suedezului se poate aplica și la noi, și în multe alte țări unde presa economică a devenit mai degrabă un instrument de PR pentru lumea financiară și pentru marile companii. În lumea jurnalistului real Stieg Larsson și în lumea ficționalului Mikael Blomkvist există, însă, repere, iar analiștilor și jurnaliștilor economici li se pot opune modele de onestitate profesională, oameni care nu s-au abătut de la regulile de bază ale meseriei lor.
Larsson murind în 2004, n-a apucat să vadă (în caz că l-ar fi interesat) evoluția jurnaliștilor români specializați pe Justiție. Dacă ar fi văzut-o, dacă, printr-o întâmplare, ar fi putut fi la curent cu modul în care jurnalistul român de Justiție tratează informațiile venite de la procurori, cu siguranță că și-ar fi găsit o altă categorie pe care să o dea drept contraexemplu lipsei de profesionalism a ziariștilor economici.
Cei mai vizibili jurnaliști pe Justiție din România, cei ridicați în slăvi de pretinsa societate civilă și premiați de ONG-uri și ambasade, sunt orice numai jurnaliști nu. Niște groupies ai procurorilor, fanatici admiratori care își urmează idolii prin turnee sau doar îi așteaptă cu masa întinsă și cu mail-ul deschis seara, când se întorc de la lupta cotidiană cu dușmanii corupți, așa zișii jurnaliști pe Justiție sunt, mai degrabă, reprezentanții echipei de comunicare a parchetelor decât angajații unor redacții care-și propun să relateze adevărul. Pentru acești apostoli ai anticorupției, rechizitoriile procurorilor au intangibilitatea creștinismului după primul conciliu de la Niceea. Ceea ce spune procurorul este literă de lege, canon și dogmă, nimeni nefiind îndreptățit să ridice întrebări, sub amenințarea excomunicării din secta adoratorilor statului de drept.
De prea multe ori rechizitoriile procurorilor sunt vândute de către pretinșii ziariști drept anchete proprii, iar regula aia cu mai multe surse care ar trebui să confirme sau să infirme povestea se transformă în noua regulă a jurnalistulu-piarist: mai mulți scriitori la ziar cu o unică sursă.
Poți, ca cititor experimentat, să-ți dorești să te informezi din mai multe surse, pentru a încerca, măcar tu, să asculți și cealaltă parte. Numai că cealaltă parte nu mai există. Iar când televiziunea publică, cotidienele și publicațiile, plus încă una sau două televiziuni de știri prezintă una și aceeași varaiantă a faptelor, vei fi convins că acesta este adevărul, el rostogolindu-se spre tine din atâtea locuri aparent fără legătură între ele.
De aproximativ 12 ani, acest stil de a practica jurnalismul a dus, inevitabil, la zeificarea procurorilor. Religia nou apărută se numește anticorupție și încearcă se se impună ca religie de stat. Foștii ziariști pe Justiție îi sunt preoți exigenți, iar mare parte a presei i-a devenit catedrală. A crede orbește este ordinul de zi pe mănăstire, iar a cerceta sau a asculta și cealaltă parte este blasfemie, condamnabilă imediat prin ardere pe rug.
Putem lăsa lucrurile așa, acceptând, până la urmă, să ne închinăm cu toții noilor zei și clericilor lor. Putem să transformăm cucuveaua în pasăre sfântă, putem învăța fragmente din rechizitorii ca pe psalmi, iar noaptea, înainte de culcare, putem recita articolele rămase constituționale ale Codului Penal. Dar asta numai dacă simțim că avem neapărat nevoie de o nouă religie și dacă ținem morțiș ca nu peste multă vreme să ne încolonăm, în fața raclei în care zace libertatea de a gândi cu propriile creiere, ca la moaște.
2.706 vizualizări
