Jurnaliştilor, jos limbile de lemn de pe fesele latine ale limbii române! Revista breslei

Una dintre cele mai nasoale experienţe din perioada ceauşismului a fost limba de lemn. Acest argou al ascunderii conştiinţelor sub o ninsoare abundentă de cuvinte a făcut ca gîndirea însăşi să devină un lux. Cred şi acum că mijlocul cel mai sigur de a tîmpi oamenii e să le vorbeşti încontinuu fără să le spui nimic, de a le impune ca standard al comunicării publice un soi de lătrat retoric în care ideea clară şi exprimarea în registrul firescului devin nişte diamante ce se scufundă lent în­tr-un closet plin de rahat.

Astăzi, aici, în România jurnalistică a anului 2012, limba de lemn şi-a găşit din nou sălaşul. De la „Vasilica este la faţa locului şi are toate informaţiile. Vasilica, te ascultăm“, trecînd prin „soarta Guvernului“ ori „fruntea Executivului“ şi pînă la „se aşteaptă o decizie în ceea ce priveşte strategia legată de utilizarea cu maximum de eficienţă a fondurilor structurale destinate acestui sector important al economiei naţionale“, totul este o mizerie a exprimării. „Informaţia ne e furnizată non-stop“, „avem informaţii proaspete“, „ştirile ne sînt oferite la cald“, „autorităţile sînt în priză pentru a răspunde nevoii de informare a populaţiei“ – şi aş putea să scriu şi să vorbesc aşa zile întregi – sugerează că avem de-a face cu o covrigărie non-stop din care ies ştiri aburinde. De fapt, e un fast-food al informării nesănătoase, plină de resturi de idei, zgîrciuri de cuvinte şi gunoi propagandistic de origine controlată politic, sortat şi reciclat.

Astfel, jurnalismul devine colportaj decerebralizat, similar cu hrănirea unor găini ţinute sub neoane cu hormoni de cuvinte, care umflă creierul cu goliciune. Iar acum, de cînd cu codurile astea portocalii şi roşii, am ajuns să nu mai suport expresii precum „un imens patinoar“, „limita îngheţului“ sau „strat de nămeţi“. Cum nu mai pot să sufăr „creştere economică ce plasează ţara noastră“, „să se facă simţită în buzunarele românilor“ sau „performanţele turismului românesc“. E ca şi cum jurnaliştii de la feţele locurilor, cititorii de prompter şi editorii de ştiri şi-au dat mîna cu politicienii şi m-au făcut să-mi fie greaţă de limba mea maternă. Au transformat frumuseţe de limbă într-un argou al îndobitocirii, în care, nevinovaţi, oameni cu creierul spălat condamnă „întreaga clasă politică“ „spre deliciul“ unor reporteri care le îndeasă în gură microfoane colorate în culorile postului. Sau comentează vîrtos pe forumurile site-urilor de ştiri unde „amendează lipsa de reacţie a autorităţilor în faţa problemelor puse de ninsorile abundente din ultima perioadă“. Pe bune, dar tătuca Iliescu mi se pare deja un poet „profund ancorat în realitatea“ limbii române.