La braț, pe corso, cu Povestea vorbei

Condeiul de prozator al lui Cosmin Ciotloș se cunoștea încă din textul său despre opera lui Mateiu Caragiale, Elementar, dragul meu Rache, dar și mai abitir din monografia Cenaclul de Luni. Viața și opera. Nu-i de mirare deci că, de la critică, Ciotloș a trecut la roman. Un roman din categoria biografiilor romanțate, ceea ce va să zică ceva. Că la debutul său ca romancier, criticul n-a ridicat decît pe jumătate puntea de la malul sigur al nonficțiunii biografice.

Tehnic, însă, Ciotloș stăpînește mecanismele romanului, pe care le pune abil la bătaie în Anton Pann…, mai de voie, mai din constrîngere. De voie, deoarece personajul principal al romanului, eroul, nu intră niciodată direct în scenă. Vrei să-l pipăi, dar nu-l găsești decît în ceea ce spun ceilalți despre el, amici, detractori, biografi, istorici literari, rubedenii și neveste. De ce? Autorul o spune în epilog. Din scrupule teoretice, Ciotloș a crezut de cuviință să păstreze distanța care-l separă de personajul său. N-a vrut, zice el, să și-l însușească pe Anton Pann pînă într-atît încît să-l poată manevra ca autorii de romane istorice sau de biografii care nu se împiedică în asemenea finețuri.

Clasicistul G. Călinescu scria viețile lui Eminescu și Creangă cu autoritatea autorului care-și atribuie ultimul cuvînt cînd are de dezlegat vreun nod gordian. Dar nici criticilor de după el, inclusiv contemporanilor noștri, nu le trece prin cap să dinamiteze principiul autorității magistraturii literare, ci doar să-l poliseze pe ici, pe colo. Or, prozatorul Cosmin Ciotloș are dubii postmoderne asupra deținerii adevărului. Pentru asta inventează un personaj, un anume Valentineanu, un matematician erudit, căutător de riscuri în viața de toate zilele și neiertător cu cei ce o iau pe arătură în literatură. Expert nerecunoscut în opera literară a lui Anton Pann și admirator fără pretenții al muzichiilor sale, Valentineanu se ia la harță și cu biografii acestuia, pe care-i prinde în flagrant de nedocumentare, și cu cei ce-l acuză postum de hoții literare. Asta nu-l împiedică pe acest nou Ladima să aibă îndoieli asupra propriilor sale judecăți, atunci cînd îi ia la forfecat pe alții. Un ministru care conferențiază encomiastic-pitoresc despre Pann îl scoate din răbdări pe mai bine știutorul Valentineanu, care însă ia la cercetat și învinuirile de furt literar pe care i le aduce lui Pann un urmaș al păgubitului.

Autorul Poveștii vorbei, care culegea folclor de pe unde îl găsea, avea și tipografie. Scotea cărți peste cărți și își mai punea semnătura și pe munca altora. Valentineanu îl dibuie și el cu asemenea treburi, pentru care nu-l iartă, oricît de căzut ar fi după opera originală a maestrului. Tot el, din postura de cenzor al moravurilor, îi foarfecă lui Pann slăbiciunea pentru minore – care nu era considerată delict pe vremea lui Antonie Pantoleon Petrov, cum se pare că-l chema cu adevărat pe scriitorul și compozitorul ce semna Anton Pann. Astfel că, prin intermediul excentricului său personaj, Cosmin Ciotloș trece în revistă și taxează cînd e cazul ce s-a scris despre Pann încă din timpul vieții sale pînă prin anii ’30 ai secolului trecut. La fel cum, pentru viața de familie a maestrului cîntăreț de muzică bisericească și laică, autorul îl face personaj pe unul dintre copiii muieraticului muzicist.

În Anton Pann…, romancierul se avîntă cu neîndoielnic succes în stilurile și în vocabularul vremii, spre încîntarea amatorilor de astfel de arheologii lingvistice, dar nu numai de dragul performanței în sine, ci și pentru a nu intra în conflict de inadecvare cu citatele pe care le dă din Pann însuși, dar și din alți autori ai timpului, mireni de toată mîna sau preoțime.

După acest excelent debut, Cosmin Ciotloș ar face bine dacă ar persevera ca romancier. Are toate datele să reușească memorabil.

Cosmin Ciotloș, Anton Pann: Până când nu te iubeam, Editura Polirom, 2024.