Există și se manifestă periodic, la noi, două proaste (sau rele) interpretări ale rolului criticii literare.
Pentru unii, criticul trebuie automat pus cu majuscula Puterii, el fiind un fel de Dumnezeu arondat spațiului literar dat. Criticul te înalță și te coboară, supusul scriitoricesc tremurînd la fiecare carte de feedback-ul lui Yehova.
Pentru alții, cu și mai mult comic involuntar, criticul e un agent de reclamă al geniului lor, deocamdată necunoscut publicului larg. Deși este știut că geniul creator e recunoscut, cel mai adesea, postum, fiindcă societatea este strîmbă și nedreaptă, autorul de capodopere neînțelese îl scoate vinovat pe critic de propria marginalitate.
Volumul semnat de Tania Radu, Chenzine literare, arată și însemnătatea unui critic literar, și importanța acțiunii sale. Cronicile scrise, în timp, în 22 dau acum un sumar esențializat de formule și valori literare, cu autori reprezentativi din mai multe generații și epoci literare; și unul, nu mai puțin important, al memorialisticii, jurnalelor, mărturiilor apărute în epoca libertății de expresie. Monica Lovinescu și Nina Cassian, Paul Cornea și Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameșteanu și Mircea Cărtărescu, Dan Stanca și Radu Aldulescu sînt printre autorii definitorii pentru cîte o generație, pentru un context socio-cultural și macro-istoric, pentru o anume experiență biografică și literară. Nu în ultimul rînd, sînt definitorii pentru ei înșiși, adică pentru acel nucleu dur al unei personalități pe care nici un context nu-l poate disloca.
Astfel că, dacă un cronicar își parcurge materia în succesiune, pe măsură ce cărțile se scriu și apar, abordarea lui este, ca în Chenzine literare, deopotrivă analitică și sintetică, cu aplecare și insistență pe cîte un fragment, dar cu perspectiva întregului unei opere.
Cronicarii adevărați, precum Tania Radu, sînt indispensabili pentru evoluția unei literaturi. Se poate spune despre ei, scrîșnind din dinți, că sînt un rău necesar.
Tania Radu, Chenzine literare, Editura Humanitas, București, 2014, 348 p.
