La întîlnirea artelor

În vechiul atelier din Amzei al lui Ion Dumitriu încăpeau comod cinci persoane. În încăperea lui îngustă se înghesuiau uneori și cîte zece poeți, prozatori și pictori în criză de inspirație. Așezat la fereastră, Ion își vedea de tabloul la care lucra, în timp ce discuțiile se înfierbîntau. Pictorul mai arunca și el cîte o vorbă, dar de obicei tăcea concentrat, de parcă ar fi fost singur. Unii intrau, alții plecau. Norocoșii ședeau pe marginea patului. Mai erau și două scaune, în afară de trepiedul țărănesc pe care stătea Dumitriu. Ceilalți participau la discuție din picioare. Regula era ca vizitatorii să aducă și o sticlă de ceva, ca să nu se poarte discuțiile pe uscat. Cine venea cu o damigeană avea dreptul la un loc pe scaun, indiferent cît era de aglomerat atelierul. Într-o iarnă, cînd nu se găsea mai nimic de băut la Alimentara, apare un prozator din provincie cu o ofrandă de zece litri de țuică într-o damigeană cu dop de cocean. Un pictor căruia nu-i plăcea țuica i-a cedat locul pe scaun. Prozatorul s-a înființat cînd începuse să se însereze. Pînă la 11 noaptea, țuica lui și-a făcut datoria. Aproape că s-a golit atelierul. Mai rămăsese un poet, plus prozatorul. Dumitriu a plecat acasă și i-a lăsat, să împartă cum or ști patul de o singură persoană din atelier. Cînd s-a întors pe la 11 dimineața, poetul îi recita împleticit prozatorului din creația lui, iar prozatorul îl întrerupea cu o voce șovăitoare, să-i povestească subiectul romanului pe care urma să-l scrie.