În toamna lui '87, criticul de artă Cornel Radu Constantinescu vine amărît în redacție, la Contemporanul. Îi murise soacra. Nu găsea de nici unele să-i facă parastas. Se duce cu plasa la bufetul de lîngă România literară. Se întoarce de-acolo cu niște brînză și cu o bucată de șuncă de Praga, de-aia cu soia, de nu se atingeau nici pisicile de ea. Ar fi avut nevoie și de niște măsline, dar nimic.
Poetul Adrian Păunescu apăruse între timp la redacție. Fusese exilat la Contemporanul după ce-i închisese Ceaușescu cenaclul și-l dăduse afară și de la Flacăra. Îl aude Păunescu pe C.R.C. plîngîndu-se că nu găsise măsline și se duce cu el la bufet. Îl cheamă poetul pe responsabil: „Acestui distins critic de artă i-a murit soacra! Îi trebuie trei kile de măsline. Să nu-mi spui că n-ai!!“. Responsabilul, pierit: „Acuma ne-a venit marfa, domnu’ Păunescu!“. „Bun, trei kile pentru necazul domnului Constantinescu și un butoiaș pentru mine! Mi-l trimiți la mașină peste o jumătate de oră!“