Dintre marile romane ale lui Steinbeck, La răsărit de Eden e preferatul meu. Apoi vine Iarna vrajbei noastre şi de-abia pe locul trei Fructele mâniei. Nu numai pentru performanţele epice fabuloase ale autorului, care stăpîneşte fără efort o poveste cu sute de personaje, într-o construcţie perfect echilibrată. Aici însă Steinbeck te impresionează şi cu intuiţiile lui extraordinare cu care atinge măreţia, dar rămîne acelaşi povestitor apropiat de cititori, care nu uită să li se adreseze din cînd în cînd, cu aceeaşi simplitate ca în primele pagini ale romanului.
În La răsărit de Eden romancierul se întoarce în ţinuturile copilăriei sale, cu tonul cumpănit al cronicarului şi cu nostalgia localnicului, trecînd pe neobservate de la amintirile sale, la personajele ficţiunii, mai exact la familiile Hamilton şi Trask, pe care le urmăreşte apoi, timp de trei generaţii, din anii Războiului Civil, pînă după primul Război Mondial.
Dacă acum Steinbeck renunţă în mare parte la tonul jucăuş-spiritual cu care vorbeşte în primele sale romane despre locuitorii ţinutului său, o face pentru a adopta ceva din simplitatea sentenţioasă a naraţiunii din Vechiul Testament. Dar fără să apese prea tare pedala asta. Îţi aminteşte din cînd în cînd unde te afli: la est de Eden. Iar cînd Samuel, patriarhul sărac al ţinutului, se duce acasă la Adam Trask pentru a-l convinge să le dea nume gemenilor săi, îi citeşte cele 16 versete din Biblie despre Cain şi Abel, fiii lui Adam. Şi cum Cain după ce-şi ucide fratele e pedepsit să fie pribeag şi fugar pe pămînt şi e însemnat, ca nimeni să nu-l ucidă, iese din faţa Domnului şi se duce să locuiască în ţara Nod, la răsărit de Eden. Să ne înţelegem, însă nu citatele, trimiterile şi aluziile la Geneză fac din acest roman o capodoperă, ele dau o cheie de lectură a acestui roman în care Steinbeck se întoarce la marea sa temă. Lupta dintre bine şi rău care se dă în sufletului omului de la păcatul originar încoace.
Steinbeck crede că omul îşi poate stăpîni demonii din el. A spus asta şi în discursul pe care l-a ţinut la Stokholm, cînd a primit Nobelul, dar şi cu alte prilejuri. În orice caz, în finalul romanului asta îi spune Adam fiului său Cal: timshel! – adică ai putea. Cal(eb) e cel din cauza căruia a murit fratele lui geamăn, Aaron, fiul la care Adam ţine cel mai mult. Vinovăţia lui e mai mult morală: fratele lui s-a dus voluntar pe front cînd Caleb i-a dezvăluit că mama lor e patroană de bordel. Ceea ce nu-l împiedică pe tatăl lor să-şi privească fiul care trăieşte ca pe un nou Cain.
Sper să nu deduceţi de aici că La răsărit de Eden ar fi vreun roman moralizator cu personaje în alb şi negru. Chiar şi Cathy, malefica patroană de bordel, care are la activ trei crime, şi două tentative, dintre care una – după ce a născut gemenii – asupra soţului ei, Adam, pare să aibă o scînteie de omenie în ea. Fiindcă aici, la răsărit de Eden, şi cei buni poartă păcatul în ei, iar cei care au semnul lui Cain pe frunte îşi pot dori să scape de blestemul care-i urmăreşte. Căci atunci cînd El l-a izgonit din faţa Lui pe cel ce şi-a ucis fratele, i-a dat nu numai pedeapsa pribegiei, ci şi putinţa de a alege singur ceea ce va face şi l-a lăsat să se înmulţească, deşi ştia ce-i poate pielea.
