La tribunal, birjar…

După 10 august 2018 am comis una dintre greșelile majore ale carierei mele jurnalistice, atâta cât e ea.

Am îndrăznit să scriu despre un copil de securist care, deși de-abia își înmormântase propriul copil, venise vesel și zâmbitor (da, zâmbitor) în Piața Victoriei, ca să arunce cu rahat în jandarmi.

Aș fi vrut să scriu „căcat“, pentru că asta era, dar nu pot. Am început să mă mai cenzurez. S-a petiționat împotriva mea. Ciudat, straniu și neșteptat. Dar benefic. Am, de atunci, mereu, o listă cu 250 de acoperiți, inclusiv din presă, în fața ochilor. Asta nu e treaba dumneavoastră, voiam doar să știți că există 🙂

Desigur, familia de securiști Burduja m-a dat în judecată. Mai întâi, securistul bătrân, care nu recunoaște că e securist. Sau că a fost.

După aia, securistul tânăr, care nu recunoaște că e fiu de securist. Nu recunoaște că el însuși este apropiat al Serviciilor. Secrete, nu discrete.

Când am scris primul text dureros despre acest proaspăt președinte al PNL Sector 1, a fost greu. Cumplit de greu. „Dude, n-am întâlnit așa protecție informativă în jurul unui om de foarte multă vreme…“, „Am întrebat ce m-ai rugat. Nu e bine. Așa e, informația e adevărată, dar nu e bine. Știi ce mi-au spus? Da, e adevărat, dar de ce întrebi? Nu știi că e de-al nostru?“ Ce înseamnă „de-al nostru“? Ce?

Știu ce înseamnă „de-al nostru“ pentru mine. Adică e un om, o ființă vie, un funcționar, un ceva, pe care-l plătim noi. De aia e „de-al nostru“. Din păcate, știu și ce înseamnă „de-al nostru“ pentru sursa sursei mele.

Înseamnă cu suntem luați de proști. Iar. Că ni se bagă pe gât toți securiștii posibili. Iar noi ar trebui să-i înghițim.

În lipsa punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, în lipsa legii lustrației propusă de turnătoarea Mona Muscă, ce putem face?

Cum ne luăm viitorul înapoi, de la copiii securiștilor?

Cu grijă…