Cărțile care popularizează știința, transformînd-o într-o poveste accesibilă și pentru profani au meritul extraordinar că-l ajută pe omul de rînd să-și dea seama pe ce lume trăiește. Și pe semidoctul care le știe pe toate de pe net să fie ceva mai rezervat cu tîmpeniile pe care le debitează. Cel puțin pînă la un punct. Povestea creierului e una dintre ele.
Alexandru Babeș nu e un tip care trăiește din popularizări editoriale, ci un cercetător cît se poate de serios care are din belșug talent narativ și care cunoaște atît de bine felia pe care o studiază, încît o poate istorisi lipsindu-se de ajutorul jargonului de specialitate. Te ia de mînă și-ți spune ce și cum, coborînd la neștiința ta, însă nu pînă acolo unde terminologia științifică devine tabula rasa. Ca un autor încercat de însemnări de călătorie, Babeș știe să popularizeze fără aproximații. O ia – cum altfel? – din cele mai vechi timpuri, de la trepanațiile din Egiptul Antic și din vremurile cînd Aristotel demonstra că inima e sediul sufletului, iar Platon era de părere că sufletul locuia în creier. Povestea lui merge pînă în anii ’50, fiindcă, ne explică cercetătorul, de atunci încoace lucrurile s-au complicat atît de tare pe harta creierului și în manualele despre funcționarea lui, că nu mai pot fi relatate decît în limbajul de specialitate. Babeș nu-și lasă cititorul în ceață, doar că-i spune pe scurt ce minuni au mai descoperit învățații ultimelor decenii, sugerîndu-i să-l creadă pe cuvînt, și nu uită să precizeze că pe harta creierului mai există puncte în dreptul cărora s-ar putea scrie, ca în hărțile vechilor navigatori: „Hic sunt leones!“.
În vechime, grecii – oricît de luminați ai zice că erau – nu voiau să audă de disecții, din motive religioase. A existat o fereastră de 40 de ani, în timpul Ptolomeilor, cînd în Alexandria și numai acolo medicilor li s-a îngăduit să-și bage nasul în trupul decedaților. Un anume Herophilos și altul, Erasistratos, sînt primii care spun despre creier altceva decît bănuieli sau speculații și descriu pe văzute, adică după disecții, cum arată numitul organ. Erasistratos are chiar intuiția genială de a asocia inteligența omului cu numărul mare de circumvoluțiuni ale creierului său. Apoi, timp de multe sute de ani, creierul e trecut la secret. Iar cuvîntul lui Galenus despre el devine dogmă, transmisă din generație în generație. Medicii curioși se mulțumesc să disece alte animale și să presupună că ceea ce descoperă în creierul lor e valabil și la oameni. O ocazie specială s-a ivit cînd regele Henric al II-lea al Franței s-a trezit cu capul străpuns de o lance la un turnir și doctorii care l-au tratat au putut observa pentru cîteva zile ce-a făcut lancea din mintea lui. Altminteri cuviosul teolog Tertulian îl numea pe merituosul Herophilos „măcelarul din Alexandria“.
De-abia în Renaștere s-a redeschis sezonul la disecții. Cu această ocazie se prăbușește autoritatea lui Galenus în multe privințe, printre care și descrierea creierului. Cu multe poticneli și destule speculații aiuristice ale anatomiștilor ajungem în secolul al XIX-lea, cînd sînt inventate primele microscoape de mare putere și creierul începe să se lase citit tot mai exact. Ceea ce nu înseamnă că medicii au încetat să susțină bazaconii despre personajul pe care-l cercetau. Asta s-a întîmplat și în mai luminatul secol 20. Unul dintre cercetătorii celebri în anii ’30 și-a dat în petic chiar în discursul său de mulțumire pentru Premiul Nobel, pe care l-a împărțit cu un confrate care în discursul lui i-a demontat punct cu punct susținerile.
Povestea creierului e de-a dreptul palpitantă și, din nenorocire, încă pilduitoare. Căci vechea competiție a medicului-cercetător cu prostia inerțioasă și cu reaua-voință a mișeilor de tot soiul continuă și azi.
Alexandru Babeș, Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din univers, Editura Humanitas, 2021.