Era înalt și masiv sau, cu un cuvînt mai vechi, un bărbat trupeș. Avea o frunte uriașă care se ducea pînă către ceafă – chelise de timpuriu! – și ochelari de miop, cu multe dioptrii. Voce groasă, catifelată aproape melodios. Politicos din fire, dar fără să lase de la el în chestiile importante. În buzunarele hainei avea o mulțime de hîrtii cu însemnări și deseori cîte o carte. Nu era elegant, dar totdeauna se îmbrăca cu gust. Impunea cînd apărea în public. Îndrăgostit de muzica lui Bach. Era Iosif Sava.
Avea o emisiune de week-end la TVR, pe programul 2, Serata muzicală, la care invita oameni de cultură, artiști, scriitori și uneori politicieni. Mai avea și o emisiune la radio, ceea ce nu-l împiedica să meargă prin țară la spectacole de muzică și poezie, cu actorii celebri ai vremii.
Înainte de spectacol, pianistul Iosif Sava acorda atent, ore întregi, instrumentul la care avea să cînte pe la case de cultură unde pianele, mai des pianinele, erau mai mult un soi de mobilă de scenă. Am stat odată în sală, să văd ce face.
După ce a încercat clapele pianinei, a rostit pentru sine un furtunos „Nu se poate!” și a început să lucreze cu cheia de acordaj în burta „Doinei”. Gesturi delicate și mai ales răbdătoare, să nu rupă corzile în timp ce le întindea, cu ajutorul cheii sale. Cînd a terminat trecuseră vreo două ore.
Eram singurul spectator în sală al acelei operațiuni pe cordul multiplu al pianinei. De-abia atunci s-a uitat și către sală. M-a văzut și m-a întrebat de cînd stăteam acolo. De la început. „Eeee, curiozitate de prozator!”, mi-a zis cu oarecare prețuire, dar cam ironică. Nu părea să înțeleagă de ce stătusem două ore să mă uit la ce făcea el. M-a întrebat dacă aveam ureche, apoi și-a răspuns singur că, dacă n-aș fi avut, nu stăteam să aud ce face. Apoi am ieșit împreună la o plimbare scurtă prin oraș. Mi-a povestit că pe unde mai fusese prin țară nimerise și piane cu corzi rupte, și totuși cîntase la ele, știind să ocolească acele clape, fără să profite de ignoranța publicului, ci doar de „resursele” miraculoase ale pianului. Căci în provincie, din nefericire, nu găsești magazine cu corzi de pian. Dar, cum mi-a zis el, poți găsi căi prin care să eviți o coardă ruptă.
La vreun an după aceea, mă uitam la televizor la una dintre seratele sale. Nu mai țin minte cine era invitatul, dar la concurență cu vocea sa și a invitatului se mai auzeau și alte voci din platou. Cei din echipa tehnică vorbeau între ei, chipurile în șoaptă, dar șoaptele lor se auzeau și pe post. Încît la un moment dat, Sava tună cu vocea lui groasă: „Liniște în platou!!!”. Apoi se întoarce la conversația lui cu invitatul acelei după-amiezi, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Mare om Iosif Sava. COMENTARIILE SALE MUZICALE ERAU ELE ÎNȘILE MUZICA PURA.
Mare regret ca nu a fost lăsat să-și desăvârșească opera.